Prea multe jucării…

Anul trecut am scris despre Moș Crăciun și despre cum, dacă alegem să-i încurajăm pe copii să creadă în el, ar fi bine să-i scutim de condiționări și amenințări.

Anul acesta veți crede că m-am transformat într-un adevărat  Grinch (scuze, însă n-am găsit echivalentul românesc). Cred că totul a început cu postarea Dianei despre consumism și marketing agresiv. Și-a culminat cu un articol cules de pe facebook despre efectul excesului de jucării asupra copiilor.

Poate și vizita la hypermarket de-aseară m-a făcut să mă gândesc serios la treaba asta cu Crăciunul și darurile. Da, știu ce se spune: nu-i despre daruri, e despre generozitate, căldură, împărtășire. Ce bine-ar fi! Însă, din păcate, Crăciunul nu prea e despre toate astea. Mai ales pentru copii. Cred că pentru majoritatea, totul se rezumă la cadouri. Asta așteaptă, asta visează, asta speră: să primească tot ce-au scris pe listă sau în scrisorica pentru Moș Crăciun. Și nu-i putem învinovăți, din moment ce noi începem încă din primul an de viață să-i învățăm așa. Cu cele mai bune intenții, desigur, însă fără să ne gândim prea mult dacă efectul va fi într-adevăr cel sperat.

Bătaia

Am găsit în sfârșit ocazia sau poate curajul de a scrie despre bătaie. De ce curajul? Pentru că e un subiect controversat și nu pot să știu ce reacții o să stârnească articolul meu.

Eram într-o zi în parc cu fetele unei prietene. Eram doar noi trei, deci jucam rolul de ”adult supraveghetor”, adică stăteam pe iarbă la soare și le urmăream cu privirea pe leagăn, pe tobogan și pe unde le mai ducea joaca. Pentru că le deranja nisipul care le intra în pantofi, m-au întrebat dacă se pot descălța. Le-am zis că mi se pare în regulă și mi-au adus pantofii, plecând apoi încântate să se cațare pe un ansamblu din cele pe care le găsești în parcurile de joacă (habar n-am cum să le spun). O altă fetiță, de vreo 2 anișori, le-a privit cu ochi mari pe când se descălțau. Vizibil încântată, și-a întrebat mama dacă poate și ea să-și dea jos pantofii, cu o voce dulce și un ”te rooooog”.

Mesaj pentru bunicii de astăzi și de mâine

Am descoperit de curând o carte minunată despre creșterea copiilor: The Natural Child – Parenting from the Heart, de Jan Hunt. V-ați prins că o recomand, sunt sigură, dar permiteți-mi să vă arăt un mic fragment care m-a uns pe suflet și mi-a adus în minte o grămadă de amintiri mai bune și mai puțin bune legate de bunicii mei. Dacă aveți părinți pe care încercați să-i ajutați să relaționeze mai bine cu nepoții sau aveți norocul de părinți empatici și plini de iubire arătați-le textul de mai jos. Pun pariu c-o să le placă! 😉

În ultimii ani am început în sfârșit să extindem drepturile și libertățile și asupra copiilor. Ce înseamnă lupta noastră legată de drepturile copiilor pentru bunici, care au fost crescuți în vremuri atât de diferite? Un rezultat este că copiii nu mai sunt priviți drept proprietate, putând fi manipulați prin amenințări și pedepse pentru a împlini nevoile părinților și bunicilor. Începem să privim copiii drept persoane adevărate cu sentimente adevărate, care trebuie tratate cu aceeași demnitate și același respect precum toți ceilalți.

10 jocuri distractive pentru o vacanță minunată

Iată c-a venit în sfârșit și vacanța cea mare! Și, dacă tot plec lunea asta pe o plaja frumoasă, m-am gândit să vă las o postare să vă țină de urât (celor care au fost deja în concediu sau mai au de așteptat). Am ales un subiect distractiv, potrivit cu atmosfera de vacanță: jocurile. Dar, ca să nu mă-ndepărtez de subiectul meu preferat, o să vă reamintesc de potențialul educațional considerabil al joculețelor pe care le luăm de obicei aproape-n râs.

Jocuri pentru călătoria cu mașina sau cu trenul

”Fermierul s-a dus la piață”

Primul jucător începe spunând: ”Fermierul s-a dus la piață și a luat cu el un… ” purcel sau orice altceva, chiar dacă nu are legătură cu o fermă. Jucătorul din stânga repetă ce a spus cel dinainte și adaugă un obiect. Jucătorii iau cuvântul pe rând, repetând tot ce s-a spus înainte și adăugând câte un obiect. Desigur, cu cât lista e mai lungă, cu atât este mai greu de reținut. Jucătorul care greșește lista de obiecte este eliminat. Jocul continuă până când rămâne o singură persoană.

Puteți personaliza jocul înlocuind fermierul cu un alt personaj și piața cu o altă locație. Puteți folosi chiar membrii familiei: ”Mătușa Sanda s-a dus la ștrand și-a luat cu ea….”.

Tenis cu vorbe

Grupul se împarte în echipe egale. Unul dintre jucători alege un domeniu general, cum ar fi fructele. Cei din cealaltă echipă dau un nume de fruct. Fiecare echipă are cinci secunde să adauge un alt nume de fruct. Jocul continuă până când o echipă nu se mai poate gândi la un fruct nou. Echipa câștigătoare alege următorul domeniu.

Articolul 100 sau un alt fel de aniversare

Iată-mă ajunsă la articolul cu numărul frumos și rotund 100. Trebuie să recunosc că în ultima vreme numai la asta m-am gândit, pe măsură ce 91 s-a transformat încetișor în 99. De ce, vă întrebați? Pentru că mi-am dat seama că pe 30 august 2010 n-am sărbătorit și n-am scris nimic, cu toate că ”odorul” meu împlinea un an. Cred că eram pe undeva prin Elveția, cu bicicleta pe coclauri, departe de tastatură și panoul de administrare.

Așa că articolul 100 a devenit pentru mine prima ocazie în care să sărbătoresc puțin faptul c-am început un blog și m-am ținut de el. 🙂 Cei care au blog mă vor înțelege, iar celor care n-au le zic: încercați de vedeți cum e. 😉

Recitind primele articole, mă uimește cât m-am schimbat. Și nu mă refer doar la felul stângaci în care scriam, ci la perspectiva asupra educației. Am început să scriu din frustrarea față de sistemul școlar și din dorința de-a schimba ceva, dar am descoperit lumea educației libere . De atunci nu mai cred în școală, ci în dorința înnăscută a copiilor de a învăța. Nu mai cred în motivație externă, ci în curiozitatea cu care ne-a înzestrat natura. Nu mai cred în programă, ci în drumul pe care și-l alege fiecare copil. Nu mai cred în materii, ci în pasiuni și interese. Nu mai cred în orar, ci în ritmul vieții.

Schimbarea asta radicala si destul de rapidă vi se datorează și vouă. Știind că cineva mă citește, la început câțiva, acum mai mulți, mă simt și mai motivată să citesc, să aflu, să dau informația mai departe.

Așa că vă mulțumesc! Vă mulțumesc pentru vizite, abonări și comentarii. Pentru timpul pe care-l petreceți pe blog, citind și scriind. Pentru cuvintele de încurajare și steluțele acordate. Pentru emailurile care m-așteaptă dimineața în cutiuța poștală. Pentru linkurile postate pe forumuri și pe Facebook. Apropo, vazurăți pagina de Facebook? Încă nu? Dar dacă v-aș spune că s-au strâns peste 150 de oameni? 😉

Și ca să înceapă petrecerea, iată micul top al celor mai citite articole. All time :).

Despre ADHD sau povești de sedat copiii (+ o discuție interesantă)

Pedepsiți prin recompense? (o discuție cu Alfie Kohn)

Cum să-ți sfătuiești copiii fără să-i (și să te) înnebunești (+ partea a doua)

Cinci motive să nu mai spunem ”Bravo!” (+ ce să spunem în loc)

Cum învață copiii bunele maniere?

Vouă care articol(e) v-a(u) plăcut cel mai mult?