Din nou la radio!

În seara aceasta (miercuri, 25 ianuarie) voi vorbi despre homeschooling în cadrul emisiunii Povestea Norilor de pe Radio Romania Junior. Aș vrea să-i mulțumesc (și aici) Andreei Mihaela Stan, gazda emisiunii, pentru șansa de a vorbi la radio despre acest concept care mi-e atât de drag. Pe lângă emisiunea pomenită, Andreea are încă un proiect interesant numit Zana Norilor: un concept dedicat dezvoltării emoționale a copiilor bazat pe simbolistica norilor-emoții și concretizat într-o carte pentru copii, un joc original, o agendă, un spectacol pentru școli.

Ne veți putea asculta de la ora 20:00 până la 21:00, la radioul din dotare sau pe internet, accesând site-ul Radio Romania Junior. Audiție plăcută!

Aștept părerile voastre aici, în secțiunea de comentarii, pe mail la ursuandreea85[at]gmail[punct]com sau pe pagina de Facebook.

Prea multe jucării…

Anul trecut am scris despre Moș Crăciun și despre cum, dacă alegem să-i încurajăm pe copii să creadă în el, ar fi bine să-i scutim de condiționări și amenințări.

Anul acesta veți crede că m-am transformat într-un adevărat  Grinch (scuze, însă n-am găsit echivalentul românesc). Cred că totul a început cu postarea Dianei despre consumism și marketing agresiv. Și-a culminat cu un articol cules de pe facebook despre efectul excesului de jucării asupra copiilor.

Poate și vizita la hypermarket de-aseară m-a făcut să mă gândesc serios la treaba asta cu Crăciunul și darurile. Da, știu ce se spune: nu-i despre daruri, e despre generozitate, căldură, împărtășire. Ce bine-ar fi! Însă, din păcate, Crăciunul nu prea e despre toate astea. Mai ales pentru copii. Cred că pentru majoritatea, totul se rezumă la cadouri. Asta așteaptă, asta visează, asta speră: să primească tot ce-au scris pe listă sau în scrisorica pentru Moș Crăciun. Și nu-i putem învinovăți, din moment ce noi începem încă din primul an de viață să-i învățăm așa. Cu cele mai bune intenții, desigur, însă fără să ne gândim prea mult dacă efectul va fi într-adevăr cel sperat. Citește în continuare

Bibi are nevoie de noi!

Am ezitat, spre rușinea mea, să pun pe blog postarea asta. ”Un alt fel de educație” nu e ceea aș numi blog convențional, ci e cumva specializat. Și mă temeam că poate voi, cititorii, vă așteptați să găsiți aici doar conținut informativ despre alternative educaționale. Și chiar n-aș vrea să vă dezamăgesc.

Dar cazul lui Bibi m-a impresionat profund, la fel cum m-au emoționat toți cei care s-au mobilizat pentru a strânge banii de care are nevoie. Așa că n-am putut sta cu mâinile în sân. M-am alăturat grupului de mămici care confecționează diverse lucrușoare frumoase pentru a fi vândute la Talcioc (da, mă pricep puțin la croitorie și, dacă sunteți curioși, îmi puteți vedea și cumpăra creațiile sambăta asta la Casa Mărgărit), am postat link-uri pe rețelel de socializare, am pus banner pe blog (l-ați observat cumva?), am dat sms la 848. Mi-a rămas să vă spun și vouă:

Cu 2 euro „Donezi o picatura de viata „. Trebuie doar să trimiți un sms gol la 848 în perioada 10-16 decembrie.

Sau poți suna de pe Romtelecom la următoarele numere:

0 900 900 301– 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel

Și mai poți dona oricând în contul lui Bibi:
cont (lei) RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX
Banca Transilvania
Titular cont: Filip Bogdan-Liviu

Dacă vreți să combinați o faptă bună cu un cadou, puteți cumpăra de pe pagina de Facebook dedicată lui Bibi tot felul de lucruri, de la hăinuțe de copii pictate manual la accesorii handmade donate de oameni talentați. Și, desigur, nu uitați de Talciocul de sâmbătă! Eu voi fi acolo cu decorațiuni pentru brad și casă.

Despre Bibi puteți citi pe blogul lui, dacă nu îl cunoașteți deja.

Lume, lume! Hai la talcioc!

Bătaia

Am găsit în sfârșit ocazia sau poate curajul de a scrie despre bătaie. De ce curajul? Pentru că e un subiect controversat și nu pot să știu ce reacții o să stârnească articolul meu.

Eram într-o zi în parc cu fetele unei prietene. Eram doar noi trei, deci jucam rolul de ”adult supraveghetor”, adică stăteam pe iarbă la soare și le urmăream cu privirea pe leagăn, pe tobogan și pe unde le mai ducea joaca. Pentru că le deranja nisipul care le intra în pantofi, m-au întrebat dacă se pot descălța. Le-am zis că mi se pare în regulă și mi-au adus pantofii, plecând apoi încântate să se cațare pe un ansamblu din cele pe care le găsești în parcurile de joacă (habar n-am cum să le spun). O altă fetiță, de vreo 2 anișori, le-a privit cu ochi mari pe când se descălțau. Vizibil încântată, și-a întrebat mama dacă poate și ea să-și dea jos pantofii, cu o voce dulce și un ”te rooooog”. Citește în continuare