Jurnal de profesor (II)

de John Holt

25 iulie 1958

Din tot ce am văzut și învățat în ultima jumătate de an, un lucru iese în evidență. Ce se întâmplă în clasă nu e ce cred profesorii – în mod clar nu ce am crezut eu întotdeauna. De câțiva ani lucrez cu o imagine mentală a clasei mele. Această realitate, pe care simțeam că o cunosc, era în parte fizică și în parte mentală sau spirituală. Cu alte cuvinte, credeam că știu, în general, ce fac elevii, precum și ce gândesc și simt. Înțeleg acum că imaginea mea asupra realității era aproape cu totul falsă. De ce      n-am observat asta înainte?

Stând într-o margine a camerei, privindu-i pe acești copii, nu atât pentru a-i supraveghea, ci pentru a afla cine sunt și în ce diferă față de adolescenții cu care am lucrat deja și pe care-i cunosc, am devenit treptat conștient de ceva. Nu poți afla ce face un elev la oră uitându-te la el doar când îi este strigat numele. Trebuie să-l privești pentru perioade lungi, fără ca el să-și dea seama.

Prima zi de școală

De dimineață, străzile erau pline de copii îmbrăcați la patru ace (a se citit incomod), în uniforme nou-nouțe călcate cu abur, cu ghiozdane fără pete de cerneală, abțibilduri și mâzgălituri, duși de mână de părinți sau bunici emoționați sau doar grăbiți, înspre mașină sau autobuz. Pe frunze și pe smocurile de iarbă cădea o lumină superbă, iar temperatura era perfectă pentru o plimbare sau o tură prin parc. Și-am înțeles cu tristețe că s-au dus zilele de libertate și joacă pentru copii. Se duceau la școală, nu la distracție. Se înhămau la încă un an de restricții, reguli arbitrare, prânzuri în pungi de plastic, exerciții și teme fără sens, texte care nu le vorbesc și nu-i interesează, note și teste care sperie și întristează.

Ce le aduce noul an de școală? Într-un cuvânt, și mai multă nefericire. Dar să nu ne grăbim, ci să luăm pe îndelete fiecare schimbare:

Jurnal de profesor (I)

de John Holt

Iulie 27, 1958

A devenit clar de-a lungul anului că acești copii văd școala aproape integral în termeni de sarcini de zi cu zi si oră cu oră care le sunt impuse. Profesorul nu gândește deloc așa. Profesorul conștient se consideră a fi cel care-i conduce pe elevii lui (cel puțin o parte din drum) într-o călătorie către o destinație glorioasă, care merită efortul. Dacă predă istorie, se gândește cât de interesant, pasionant și util este să cunoști istoria și cât de norocoși vor fi elevii lui când vor începe să-i împărtășească cunoștințele. Dacă predă limba franceză, se gândește la gloria literaturii franceze, la frumusețea limbii  vorbite sau la delicatesele bucătăriei franțuzești și la cum îi ajută pe elevi să ajungă la toate aceste bucurii. Și la fel se întâmplă și în cazul celorlalte materii.

Școala e închisoare (II)

Am primit de la Alexandra un link la interviul acesta cu Peter Grey și m-am gândit că poate vreți să-l și auziți, nu numai să-l citiți din când în când. Vă asigur că vorbește la fel de sincer și interesant precum scrie.

Și dacă vă sună cunoscut titlul postării, nu vă înșelați, am mai scris că școala e închisoare.

Notele – problema nu e cum le dăm, ci de ce (II)

de Alfie Kohn

Justificarea 3 pentru notare: Feedback

Unii educatori insistă că scopul lor în evaluarea elevilor nu este nici de a-i sorta, nici de a-i motiva, ci doar de a le furniza feedback pentru ca ei să poată învăța mai eficient mâine dacât au învățat azi. Dintr-o perspectivă de nivel 2, acesta este un scop legitim – dar notele sunt un mijloc total inadecvat de a-l atinge. Nu e nimic greșit în a-i ajuta pe elevi să interiorizeze și să lucreze pentru a atinge standarde înalte, dar e cel mai probabil ca acestea să se întâmple atunci când ”trăiesc succesul și eșecul nu ca recompensă și pedeapsă, ci ca informație” (Bruner 1961, p. 26). Notele îngreunează asta. În plus, a reduce munca cuiva la o literă sau un număr pur și simplu nu ajută; un 9+ pe o lucrare nu-i spune elevului nimic despre ce a fost impresionant la lucrarea lui sau cum ar putea fi îmbunătățită.