Unschooling: o abordare de tipul „nu te băga”?

de Idzie Desmaires

Am auzit, prea des pentru gustul meu, unschooling-ul fiind descris (în mare parte de către nepracticanți sau de către cei care abia iau contact cu acesta) ca o abordare  de tip ”așteaptă până când întreabă ei” sau ”nu te băga” și asta mă face de fiecare dată să oftez. Mă întreb dacă nu cumva asta vine de la faptul că relaționarea multor părinți cu copiii lor este deseori confruntațională, autoritară și, în general, de o natură mai coercitivă? Poate când se gândesc la ”a nu-i forța” pe copii să facă anumite lucruri, cred că nu le-ar putea nici sugera activități sau altceva, pentru că modul în care sunt obișnuiți să interacționeze cu copiii lor este cel al al unui Părinte sau Profesor autoritar! Poate nu-i așa. Doar am propus asta, pentru că nu știu de fapt de *unde* vine această prejudecată! Dacă aveți vreo idee, mi-ar plăcea s-o aud. 🙂 Dar să mergem mai departe.

Indiferent de unde vine această prejudecată, rămâne faptul că este destul de comună. Și e atât de departe de adevăr! Cred că oamenii se lasă prinși de ceea ce percep ca reguli, de ce ”face” și ”nu face” sau ce ”poate” și ”nu poate face” un copil neșcolit, încât esența filozofiei și a stilului de viață, acela al părinților și copiilor trăind și învățând liberi împreună, pare să fie uitată. Citește în continuare

Unschooling la radio de 1 decembrie

Mă bucur să vă pot anunța că joi, 1 decembrie, de la orele 9:00, 15:00 și 22:00 mă veți putea auzi vorbind despre homeschooling și unschooling la radio Itsy Bitsy, în cadrul emisiunii ”Meditații pentru părinți”. Gazda emisiunii, Adriana Titieni, m-a întâmpinat cu un zâmbet cald și o mulțime de întrebări interesante despre educația acasă. M-am simțit minunat în studio și aproape am uitat că discuția noastră e înregistrată și va fi mai apoi auzită de toți cei care vor fi pe recepție de ziua României. Vreau să-i mulțumesc pe această cale Adrianei, atât pentru căldura cu care m-a întâmpinat și m-a ajutat să trec peste emoții, cât și pentru ocazia de a vorbi la un post de radio despre această alternativă la sistemul de școlarizare.

Dacă nu aveți postul Itsy Bitsy memorat pe radio-ul din mașină sau de acasă, puteți asculta online pe site-ul lor. Aștept părerile voastre în secțiunea de comentarii de mai jos sau pe pagina de Facebook. O mică precizare: eram răcită, sper să nu vă sperie vocea mea. 🙂

Prejudecăți despre unschooling

de Idzie Desmarais

Sunt atât de multe prejudecăți încât de cele mai multe ori le ignor, dar astăzi m-am simțit inspirată să răspund unora dintre ele:

Structură: Una dintre cele mai importante idei greșite despre unschooling este că îi lipsește structura. Dar nu e așa. Unschooling-ul este legat de alegere.  Libertatea celui care învață de a alege mai multă sau mai puțină structură, după cum își dorește.

Lipsa educației: Unschooling nu înseamnă lipsa învățării sau a educației. Este doar un mod diferit de a ”primi o educație” decât cel cu care sunt obișnuiți oamenii. Școala este sinonimă cu învățarea și educația pentru majoritatea populației, dar cei care sunt neșcoliți resping în totalitate această idee. Mulți dintre ei văd școala ca pe o instituție oprimantă care transformă învățarea (ce-ar trebui să fie plăcută) într-o activitate neplăcută  legată mai mult de memorare decât de învățarea reală și profundă. Cuvântul unschooling este folosit în același mod în care am folosi unbinding (dezlegare) sau unchaining (eliberare din lanțuri). Nu e vorba de a scăpa de învățare, ci de a te elibera de școală. Citește în continuare

Interviu cu Peggy Webb de la West River Academy

Pentru că primesc multe întrebări pe mail sau pe blog legate de calea legală prin care se poate face homeschooling sau unschooling în România, am luat legătura cu cei de la West River Academy, o școală-umbrelă care înscrie copii educați acasă. Director este Peggy Webb, veterană într-ale homeschooling-ului și specialist în unschooling, o doamnă extrem de drăguță și deschisă, care a avut bunăvoința să-mi răspundă la câteva întrebări. Puteți citi răspunsurile ei mai jos, iar în viitorul apropiat veți găsi aici articole traduse de pe blogul ei și de pe site-ul școlii.

Înainte de a vă lăsa să aflați ce e aia școală-umbrelă și le ce poate folosi, menționez că West River Academy are înscrise și familii din România. Citește în continuare

Unschooling – un stil de viață

De când am început să scriu și să discut mai serios despre conceptul de unschooling, am înțeles că oamenii sunt reticenți și pentru că unschooling-ul nu e doar o alternativă la școlarizare. E mult mai mult decât atât. E, așa cum spune titlul, un stil de viață. Care poate nu i se potrivește oricărei familii.

Prinși în traiul convențional de zi cu zi, ne e greu să vedem o alternativă. Nu ne putem închipui cum ar fi să nu ducem copiii la școală în fiecare dimineață și să nu-i revedem după 4-6-8 ore, pentru a ne bucura de câteva ceasuri  împreună  înainte de culcare (sigur, asta dacă nu sunt cine știe ce teme sau proiecte de făcut). Școala e atât de adânc săpată în mințile noastre încât cuvântul ”copil” e ușor echivalat cu ”elev”, iar ”copilărie” cu ”școală”. Citește în continuare

Unschooling (văzut de un unschooler)

de Idzie Desmarais

Nu duc o viață prea obișnuită. După cum știu mulți dintre voi, în funcție de locul în care citiți asta, sunt neșcolită. Am răspuns la întrebarea ce e asta de atâtea ori. Am rezistat la toate reacțiile negative și la toate întrebările. La ”Dar…”, la ”Cum rămâne cu…”, la ”Cum poți să…”. Așa că am decis să scriu răspunsul/articolul/chestia mea definitivă despre unschooling. Ce înseamnă unschooling pentru mine, ce este de fapt și voi încerca să răspund la unele dintre cele mai comune (și enervante) obiecții.

Pentru a începe, bănuiesc că ar trebui să explic ce este mai exact unschooling-ul. Citește în continuare

Copiii își pot purta singuri de grijă (I)

de John Holt

Mulți oameni par să creadă că a avea grijă de copii  înseamnă a te întreba în orice situație care este cel mai stupid și periculos lucru pe care l-ar putea face aceștia și apoi a te purta de parcă sigur îl vor face. Într-o călduroasă dimineață de aprilie cântam la violoncel pe malul lacului în grădina publică din Boston. La margine, lacul are vreo 30 de centimentri, poate mai puțin. De jur împrejur e o bordură lată de granit. De-a lungul orei și jumătate cât am stat acolo, patru mame s-au apropiat, fiecare cu câte un copil mic în grijă. Cel mai mic avea cam un an și jumătate, cel mai mare aproape trei. Fiecare copil era interesat de apă și voia să se apropie pentru a se uita la ea. Fiecare mamă a presupus că dacă cel mic se apropie de apă va cădea înăuntru. Nu au țipat la copii și nu i-au amenințat, dar toate s-au grăbit să se pună între ei și apă, au încercat să le distragă atenția sau să-i  întoarcă în altă direcție. În mod firesc, cu cât încercau mai mult să țină copiii departe de apă, cu atât aceștia se străduiau mai mult să o vadă, în ciuda avertizărilor din ce în ce mai disperate: ”Nu, nu, o să cazi, o să cazi!”. Citește în continuare