Obligația noastră socială față de educația copiilor: oportunități, nu coerciție (II)

de Peter Gray

Ce le PLACE elevilor la școală

Atitudinea față de școală a celor mai mulți elevi din școlile noastre publice și private obișnuite nu este cu totul negativă. Nu am realizat un sondaj formal, dar din observațiile mele informale reies următoarele lucruri despre care copii spun uneori sau deseori că le plac la școală:

  • Șansele de a-și face și întâlni prietenii. De-a lungul ultimelor câteva decenii, pe măsură ce adulții au căpătat mai mult control asupra vieții copiilor (vezi postarea de pe 29 iulie 2009), a devenit din ce în ce mai dificil pentru copii să cunoască alți copii și să-și facă prieteni. Citește în continuare

Obligația noastră socială față de educația copiilor: oportunități, nu coerciție (I)

de Peter Gray

Cum am putea încuraja educația universală fără coerciție

Copiii se educă singuri. Copiii sunt creați biologic pentru auto-educare. Instinctele lor de a explora, de a observa, de a trage cu urechea la discuțiile celor mari, de a pune întrebări nenumărate și de a se juca cu artefactele, ideile și abilitățile culturii servesc scopului educației. Cititorii fideli ai acestui blog știu că aceasta a fost principala mea teză, de la primul articol până la acesta, numărul 38.

Școlile, așa cum le cunoaștem în general, intervin în abilitatea copiilor de a se auto-educa. Când închidem copiii și adolescenții în școli, unde sunt repartizați în camere și nu-și pot alege tovarășii, unde nu-și pot urma propriile interese, ci trebuie să se supună la poruncile profesorului și la ritmul impus de clopoțel, intervenim în abilitatea lor de a se auto-educa. Mijloacele naturale de educare ale copiilor necesită libertate. Cititorii fideli ai acestui blog știu că aceasta este teza mea secundară.

În ultimele două postări am schițat o argumentare împotriva școlarizării obligatorii (forțate). Acum, în acest articol, voi vorbi puțin despre ce le place elevilor la școală, dacă le place ceva, și voi contura gândurile mele despre cum am putea noi, ca societate, să le satisfacem dorințele și să le oferim șansa de a se auto-educa fără coerciție. Încep, însă, cu o digresiune. Citește în continuare

Cum ne împiedică uniunea dintre psihologia dezvoltării și sistemul școlar să înțelegem copiii (II)

de Peter Gray

Pentru a înțelege copiii trebuie să-i observăm când sunt liberi

1.       Școala este un loc în care copiii sunt mai mult sau mai puțin constant conduși de către adulți.

În școală, deciziile legate de ce se face, când se face și cum se face sunt luate de către profesor sau de către autoritățile superioare acestuia. Treaba elevului este să urmeze instrucțiuni. Cred că acest fapt are o influență imensă asupra modurilor în care psihologii au gândit și studiat comportamentul copiilor. Există foarte puține cercetări sau teorii despre cum iau copiii decizii, cum preiau inițiativa sau cum se implică în lumea din jurul lor. Există, în schimb, foarte multe date despre cum răspund la întrebări puse de adulți și cum procesează sau memorează informații date de aceștia. Citește în continuare

Cum ne împiedică uniunea dintre psihologia dezvoltării și sistemul școlar să înțelegem copiii (I)

de Peter Gray

Pentru a înțelege copiii trebuie să-i observăm când sunt liberi

Ați văzut vreodată Manualul de psihologie infantilă? Dacă nu, vă provoc să-i aruncați o privire data viitoare când aveți șansa să vizitați o bibliotecă universitară. Manual este o denumire nepotrivită pentru lucrarea aceasta; ai nevoie de ambele mâini ca să-i cari toate volumele și, dacă ai un spate mai șubred, ar fi bine să faci mai multe drumuri. Restul titlului – de psihologie infantilă – este, în opinia mea, la fel de nepotrivit.

Cea mai recentă ediție are patru volume ce adună aproape 5000 de pagini cu câte două coloane de text. Este împărțit în 79 de capitole, fiecare scris de un anumit expert sau grup de experți într-un anumit aspect al dezvoltării copiilor. Lista autorilor ar putea fi baza unui articol despre somitățile psihologiei dezvoltării. [1] Citește în continuare

Căi înspre un stil de creștere a copiilor bazat pe încredere şi înspre libertatea copiilor în vremurile noastre (II)

de Peter Gray

Mută-te într-un cartier în care copiii de toate vârstele se joacă liberi afară, iar părinții și copiii ajung să se cunoască reciproc.

Ca părinte încrezător ai totuși câteva mari responsabilități legate de copiii tăi. Nu poți conduce nava copilului tău și nici nu-l poți învăța s-o conducă, dar poți și chiar furnizezi lacul pe care acesta învață. ”Lacul” este cartierul în care alegi să locuiești.

Agenții imobiliari ne spun că principala grijă a tinerelor familii care își caută prima casă este calitatea școlii publice locale, măsurată de obicei în termeni de note la testele standardizate și  procentajul de admitere la liceu. Dar dacă ești un părinte încrezător, aceasta nu va fi principala ta grijă. Vei fi mult mai interesat de calitatea cartierului. Citește în continuare

Căi înspre un stil de creștere a copiilor bazat pe încredere şi înspre libertatea copiilor în vremurile noastre

De Peter Gray

Copilul tău e cel care navighează, dar tu îi oferi lacul.

În postarea de săptămâna trecută am descris tendinţele sociale care au conspirat pentru a reduce stilul încrezător de creştere a copiilor, a promova stilul îndrumător-protector și a reduce libertatea copiilor de-a lungul ultimelor decenii. Am vorbit despre (a) decăderea cartierelor rezidențiale și dispariția grupurilor de copii care se joacă afară; (b) experiența redusă pe care o au adulții cu copiii înainte de a deveni părinți; (c) percepția exagerată a pericolelor care provine din media; (d) nesiguranța crescută privitoare la viitor și credința greșită a părinților că pot proteja viitorul copiilor prin control accentuat; (e) creșterea continuă a puterii școlilor de a interveni în viața copiilor și a familiilor, chiar și în vacanțe; și (f) răspândirea unui model pedagogic de creștere a copiilor, în care a fi părinte înseamnă a preda sau a sprijini învățarea de tip școlar, iar viața de familie devine o serie de lecții. Cititorii au menționat alte tendințe care contribuie, inclusiv micșorarea familiilor, care le permite părinților să acorde prea multă atenție fiecărui copil și utilizarea televizorului pe post de babysitter, ceea ce îi ține pe copii în casă. Citește în continuare

O scurtă istorie a educației (II)

de Peter Gray

Pentru a înțelege școlile trebuie să le privim din perspectivă istorică.

Pe scurt, timp de mii de ani după invenția agriculturii, educarea copiilor a fost, într-o măsură considerabilă, o încercare de a le zdrobi voința pentru a face din ei muncitori buni. Un copil bun era unul obedient, care-și înăbușea pornirea de a se juca și de a explora și urma supus ordinele stăpânilor adulți. Această educație nu avea, din fericire, întotdeauna succes. Instinctele umane de joacă și explorare sunt atât de puternice, încât nu pot fi niciodată alungate cu totul prin bătaie din copil. Dar e clar că filozofia educațională din acea perioadă, în măsura în care poate fi articulată, era opusul celei pe care o aveau de sute de mii de ani vânători-culegătorii.

Din mai multe motive, unele religioase, altele laice, ideea unei educații universale obligatorii s-a născut și s-a împrăștiat treptat. Educație era înțeleasă drept inculcare.

Pe măsură ce industria a progresat și a devenit ceva mai automatizată, nevoia de muncă din partea copiilor a scăzut în unele părți ale lumii. A început să se răspândească ideea că copilăria ar trebui să fie o perioadă de învățare și au fost create școli pentru copii ca locuri de învățare. Ideea și practica educației publice universale obligatorii s-a dezvoltat treptat în Europa, de la începutul secolului 16 până în secolul 19. Era o idee ce avea mulți suporteri, care aveau cu toții propriile planuri cu privire la lecțiile pe care copiii ar trebui să le învețe. Citește în continuare