Copiii își pot purta singuri de grijă (I)

de John Holt

Mulți oameni par să creadă că a avea grijă de copii  înseamnă a te întreba în orice situație care este cel mai stupid și periculos lucru pe care l-ar putea face aceștia și apoi a te purta de parcă sigur îl vor face. Într-o călduroasă dimineață de aprilie cântam la violoncel pe malul lacului în grădina publică din Boston. La margine, lacul are vreo 30 de centimentri, poate mai puțin. De jur împrejur e o bordură lată de granit. De-a lungul orei și jumătate cât am stat acolo, patru mame s-au apropiat, fiecare cu câte un copil mic în grijă. Cel mai mic avea cam un an și jumătate, cel mai mare aproape trei. Fiecare copil era interesat de apă și voia să se apropie pentru a se uita la ea. Fiecare mamă a presupus că dacă cel mic se apropie de apă va cădea înăuntru. Nu au țipat la copii și nu i-au amenințat, dar toate s-au grăbit să se pună între ei și apă, au încercat să le distragă atenția sau să-i  întoarcă în altă direcție. În mod firesc, cu cât încercau mai mult să țină copiii departe de apă, cu atât aceștia se străduiau mai mult să o vadă, în ciuda avertizărilor din ce în ce mai disperate: ”Nu, nu, o să cazi, o să cazi!”. Citește în continuare

Jurnal de profesor (II)

de John Holt

25 iulie 1958

Din tot ce am văzut și învățat în ultima jumătate de an, un lucru iese în evidență. Ce se întâmplă în clasă nu e ce cred profesorii – în mod clar nu ce am crezut eu întotdeauna. De câțiva ani lucrez cu o imagine mentală a clasei mele. Această realitate, pe care simțeam că o cunosc, era în parte fizică și în parte mentală sau spirituală. Cu alte cuvinte, credeam că știu, în general, ce fac elevii, precum și ce gândesc și simt. Înțeleg acum că imaginea mea asupra realității era aproape cu totul falsă. De ce      n-am observat asta înainte?

Stând într-o margine a camerei, privindu-i pe acești copii, nu atât pentru a-i supraveghea, ci pentru a afla cine sunt și în ce diferă față de adolescenții cu care am lucrat deja și pe care-i cunosc, am devenit treptat conștient de ceva. Nu poți afla ce face un elev la oră uitându-te la el doar când îi este strigat numele. Trebuie să-l privești pentru perioade lungi, fără ca el să-și dea seama. Citește în continuare

Jurnal de profesor (I)

de John Holt

Iulie 27, 1958

A devenit clar de-a lungul anului că acești copii văd școala aproape integral în termeni de sarcini de zi cu zi si oră cu oră care le sunt impuse. Profesorul nu gândește deloc așa. Profesorul conștient se consideră a fi cel care-i conduce pe elevii lui (cel puțin o parte din drum) într-o călătorie către o destinație glorioasă, care merită efortul. Dacă predă istorie, se gândește cât de interesant, pasionant și util este să cunoști istoria și cât de norocoși vor fi elevii lui când vor începe să-i împărtășească cunoștințele. Dacă predă limba franceză, se gândește la gloria literaturii franceze, la frumusețea limbii  vorbite sau la delicatesele bucătăriei franțuzești și la cum îi ajută pe elevi să ajungă la toate aceste bucurii. Și la fel se întâmplă și în cazul celorlalte materii. Citește în continuare

Despre pierderea autorității celor în vârstă

 

de John Holt

 

N-am mai tradus demult ceva de John Holt, iar când am găsit fragmentul ăsta în cartea lui, Escape From Childhood, n-am putut rezista. Vă recomand cartea asta cu căldură, vă va deschide ochii cu privire la statutul copilăriei în societatea noastră ”modernă”.

 

Vorbim mult in zilele noastre, așa cum poate au vorbit oamenii dintotdeauna, despre cum și de ce și-a pierdut generația bătrână autoritatea asupra tinerilor. Cei mai mulți dintre cei care pun această întrebare spun că bătrânii și-au pierdut autoritatea fiind prea indulgenți, prea sensibili, lăsându-i pe tineri să facă prea mult ce vor, nefăcându-i să le fie frică. Dar știm că mulți dintre cei mai răzvrătiți tineri, care merg sau nu la școală, cei care sfidează cel mai puternic și mai violent orice autoritate, care formează găști și comit crime, sunt cei care în anii de început au fost crescuți în cel mai strict și punitiv mod. Citește în continuare

O conversație cu John Holt (II)

Care este filozofia dumneavoastră în legătură cu predarea cititului?

Cred că predarea cititului este în mare parte ceea ce împiedică cititul. Copiii învață în moduri diferite. Cred că cititul cu voce tare este distractiv, dar nu i-aș citi niciodată unui copil ca să învețe să citească. Citești cu voce tare pentru că e distractiv și e o activitate împărtășită. Îl ții în brațe, lângă tine sau în poala ta, citind povestea care vă distrează, dar dacă nu e o experiență intimă, fericită, caldă, prietenească și afectuoasă, atunci n-ar trebui s-o faci. Nu va aduce nimic bun.

Cred că copiii sunt atrași de lumea adulților. E frumos să ai cărți pentru copii, dar prea multe dintre ele au mult prea multe imagini. Când văd cărți, așa cum se întâmplă în familiile în care adulții citesc, cu pagini și pagini de litere, devine destul de clar pentru copii că, dacă vrei să afli ce se întâmplă în acele cărți, va trebui să citești astfel de pagini. Nu cred că există vreo modalitate de a face cititul interesant pentru copii într-o familie în care adulților nu li se pare interesant. Citește în continuare

O conversație cu John Holt (I)

În 1980 Marlene Bumgarner, mamă care își educa acasă copiii, l-a găzduit pe autorul John Holt pe când acesta se afla în California pentru o conferință. În vreme ce el se juca în grădină cu cei doi copii, John și Dona Ana, Marlene i-a luat un interviu pentru revista bilunară Mothering.

Care este filozofia dumneavoastră privind învățarea?

În esență, că animalul uman este un animal care învață; ne place să învățăm; avem nevoie să învățăm; ne pricepem la asta; nu e nevoie să ni se arate cum sau să fim obligați să învățăm. Procesul este oprit de oamenii care intervin sau încearcă să-l reglementeze ori să-l controleze. Citește în continuare

Instituția copilăriei: Copilul ca obiect afectiv

de John Holt

Când am citit capitolul tradus mai jos am avut un fel de revelație. Nu realizasem până atunci că de multe ori copiilor li se dă și li se pretinde iubire sau manifestări afective cu ”de-a sila”. ”Zi sărumâna și pup-o pe buni!”. ”Dă-mi un pupic!”. ”Hai la mama în brațe!”. Când acest gen de ”îndemnuri” nu sunt retrase, deși copilul refuză să le urmeze sau este în mod evident deranjat, putem considera că s-a comis un abuz. Sigur, mulți vor spune că nu i se face copilului ceva rău, ci doar i se oferă afecțiunea de care are nevoie. Numai că nu-i așa. Iubire cu sila nu se poate, ba chiar poate duce la dispariția afecțiunii, după cum ne arată John Holt mai jos: Citește în continuare