Cinci motive să NU mai spunem ”Bravo!” (II)

de Alfie Kohn

Odată ce începi să vezi lauda drept ceea ce este – și ce face – aceste mici erupții evaluative constante ale adulților încep să producă același efect precum unghiile care zgârie o tablă. Îți vine să încurajezi copilul să le dea profesorilor sau părinților să guste din propriul lor medicament întorcându-se la ei și spunând (cu același ton zaharisit) ”Ce laudă frumoasă!”.

Totuși, acesta nu e un obicei de care scapi ușor. Poate părea ciudat, cel puțin la început, să nu mai lauzi; te poți simți de parcă ai fi rece sau i-ai refuza ceva. Dar aceasta, ne dăm seama repede, sugerează că lăudăm mai mult pentru că simțim nevoia să o facem decât pentru că ar avea copiii nevoie să audă laudele noastre. Ori de câte ori este așa, e timpul să regândim ce facem.

Cinci motive să NU mai spunem ”Bravo!” (I)

de Alfie Kohn

Petrece puțin timp într-un loc de joacă, vizitează o școală sau mergi la petrecerea de ziua unui copil și poți fi sigur că vei auzi în repetate rânduri cuvântul ”Bravo!”. Chiar și copiii foarte mici sunt lăudați pentru că bat din palme. Mulți dintre noi emit astfel de judecăți la adresa copiilor atât de des, încât acestea au devenit aproape un tic verbal.

Destule cărți și articole ne sfătuiesc să nu ne bazăm pe pedepse, de la palme la izolarea forțată (”pauza” sau ”time out”). Ocazional, cineva ne roagă chiar să regândim obiceiul de a mitui copiii cu abțibilduri sau mâncare. Dar trebuie să cauți foarte mult ca să găsești un cuvânt descurajant despre ceea ce este numit cu indulgență întărire pozitivă.

Ca să nu fie neînțelegeri, ideea nu este să punem la îndoială importanța sprijinirii și încurajării copiilor, nevoia de a-i iubi, de a-i îmbrățișa și de a-i ajuta să se simtă bine în pielea lor. Lauda este, totuși, o cu totul altă poveste. Iată de ce:

Iubirea parentală condiționată

de Alfie Kohn

[Aceasta este o versiune ceva mai lungă a articolului publicat, care era intitulat „When a Parent’s ‘I Love You’ Means ‘Do as I Say.’ Pentru a găsi o discuție mai detaliată a subiectului abordat aici, puteți consulta cartea sau DVD –ul intitulate Unconditional Parenting.]

Cei care nu au destul timp pentru o lectură completă, pot citi doar pasajele îngroșate, care conțin ideile principale:

Acum mai mult de 50 de ani, Carl Rogers sugera că psihoterapia de succes se bazează pe trei ingrediente-cheie. Terapeuții trebuie să fie mai degrabă autentici decât ascunși sub o mască a profesionalismului. Ei trebuie să înțeleagă sentimentele clienților lor cât mai bine. Și trebuie să dea la o parte judecățile pentru a putea exprima ”considerația pozitivă necondiționată” pentru cei pe care caută să-i ajute.

Cine este Moș Crăciun?

Nu-mi aduc aminte cum e să crezi în Moș Crăciun. Sunt cea mai mare dintre copiii familiei și mi-am asumat devreme rolul de a-i ajuta pe părinți să ducă la bun sfârșit complicata misiune a Crăciunului. Mă străduiam să-i ”păcălesc” pe cei mici și să-i conving de existența Moșului. De la locuința din Laponia, fabrica de jucării în care lucrează spiridușii, sania magică și renii minunați, până la barba albă și ochii săi blânzi, toate prindeau viață în ochii mirați ai fratelui meu și ai verișoarelor. Îmi amintesc și acum chicotele de bucurie pură din dimineața de Crăciun, când bradul era asaltat de mânuțe plinuțe și ochișori nerăbdători. Nu pot uita nici privirile înduioșate ale părinților și ale bunicilor, care se emoționau până la lacrimi privindu-ne. Erau vremuri destul de grele (pe la începutul anilor 90), dar sărbătorile de iarnă rămâneau o sursă inepuizabilă de bucurie și adulții din familie făceau eforturi serioase pentru ca totul să meargă bine.

Disciplina este problema – nu soluția!

În cele câteva luni în care am ”predat” la o școală de stat am putut observa în plină desfășurare lupta pentru putere dintre elevi și profesori. În ciuda încercărilor mele, disperate uneori, de a crea o relație de colaborare cu copiii, am înțeles, în cele din urmă, că o astfel de misiune nu are șanse de izbândă în sistemul tradițional. Oricât de bun profesor ai fi, oricât de progresiv ai gândi și oricât de mult ai iubi copiii, sunt prea multe constrângeri exterioare de care nu poți face abstracție (programa, segregarea pe vârste, orarul, evaluarea, notele etc.) În mod deloc surprinzător, aceste constrângeri sunt cele care fac să eșueze, din start, orice efort de creare a unui mediu propice învățării autentice.