Obligația noastră socială față de educația copiilor: oportunități, nu coerciție (II)

de Peter Gray

Ce le PLACE elevilor la școală

Atitudinea față de școală a celor mai mulți elevi din școlile noastre publice și private obișnuite nu este cu totul negativă. Nu am realizat un sondaj formal, dar din observațiile mele informale reies următoarele lucruri despre care copii spun uneori sau deseori că le plac la școală:

• Șansele de a-și face și întâlni prietenii. De-a lungul ultimelor câteva decenii, pe măsură ce adulții au căpătat mai mult control asupra vieții copiilor (vezi postarea de pe 29 iulie 2009), a devenit din ce în ce mai dificil pentru copii să cunoască alți copii și să-și facă prieteni.

Obligația noastră socială față de educația copiilor: oportunități, nu coerciție (I)

de Peter Gray

Cum am putea încuraja educația universală fără coerciție

Copiii se educă singuri. Copiii sunt creați biologic pentru auto-educare. Instinctele lor de a explora, de a observa, de a trage cu urechea la discuțiile celor mari, de a pune întrebări nenumărate și de a se juca cu artefactele, ideile și abilitățile culturii servesc scopului educației. Cititorii fideli ai acestui blog știu că aceasta a fost principala mea teză, de la primul articol până la acesta, numărul 38.

Școlile, așa cum le cunoaștem în general, intervin în abilitatea copiilor de a se auto-educa. Când închidem copiii și adolescenții în școli, unde sunt repartizați în camere și nu-și pot alege tovarășii, unde nu-și pot urma propriile interese, ci trebuie să se supună la poruncile profesorului și la ritmul impus de clopoțel, intervenim în abilitatea lor de a se auto-educa. Mijloacele naturale de educare ale copiilor necesită libertate. Cititorii fideli ai acestui blog știu că aceasta este teza mea secundară.

În ultimele două postări am schițat o argumentare împotriva școlarizării obligatorii (forțate). Acum, în acest articol, voi vorbi puțin despre ce le place elevilor la școală, dacă le place ceva, și voi contura gândurile mele despre cum am putea noi, ca societate, să le satisfacem dorințele și să le oferim șansa de a se auto-educa fără coerciție. Încep, însă, cu o digresiune.

Cum ne împiedică uniunea dintre psihologia dezvoltării și sistemul școlar să înțelegem copiii (II)

de Peter Gray

Pentru a înțelege copiii trebuie să-i observăm când sunt liberi

1.       Școala este un loc în care copiii sunt mai mult sau mai puțin constant conduși de către adulți.

În școală, deciziile legate de ce se face, când se face și cum se face sunt luate de către profesor sau de către autoritățile superioare acestuia. Treaba elevului este să urmeze instrucțiuni. Cred că acest fapt are o influență imensă asupra modurilor în care psihologii au gândit și studiat comportamentul copiilor. Există foarte puține cercetări sau teorii despre cum iau copiii decizii, cum preiau inițiativa sau cum se implică în lumea din jurul lor. Există, în schimb, foarte multe date despre cum răspund la întrebări puse de adulți și cum procesează sau memorează informații date de aceștia.

Cum ne împiedică uniunea dintre psihologia dezvoltării și sistemul școlar să înțelegem copiii (I)

de Peter Gray

Pentru a înțelege copiii trebuie să-i observăm când sunt liberi

Ați văzut vreodată Manualul de psihologie infantilă? Dacă nu, vă provoc să-i aruncați o privire data viitoare când aveți șansa să vizitați o bibliotecă universitară. Manual este o denumire nepotrivită pentru lucrarea aceasta; ai nevoie de ambele mâini ca să-i cari toate volumele și, dacă ai un spate mai șubred, ar fi bine să faci mai multe drumuri. Restul titlului – de psihologie infantilă – este, în opinia mea, la fel de nepotrivit.

Cea mai recentă ediție are patru volume ce adună aproape 5000 de pagini cu câte două coloane de text. Este împărțit în 79 de capitole, fiecare scris de un anumit expert sau grup de experți într-un anumit aspect al dezvoltării copiilor. Lista autorilor ar putea fi baza unui articol despre somitățile psihologiei dezvoltării. [1]

Jurnal de profesor (II)

de John Holt

25 iulie 1958

Din tot ce am văzut și învățat în ultima jumătate de an, un lucru iese în evidență. Ce se întâmplă în clasă nu e ce cred profesorii – în mod clar nu ce am crezut eu întotdeauna. De câțiva ani lucrez cu o imagine mentală a clasei mele. Această realitate, pe care simțeam că o cunosc, era în parte fizică și în parte mentală sau spirituală. Cu alte cuvinte, credeam că știu, în general, ce fac elevii, precum și ce gândesc și simt. Înțeleg acum că imaginea mea asupra realității era aproape cu totul falsă. De ce      n-am observat asta înainte?

Stând într-o margine a camerei, privindu-i pe acești copii, nu atât pentru a-i supraveghea, ci pentru a afla cine sunt și în ce diferă față de adolescenții cu care am lucrat deja și pe care-i cunosc, am devenit treptat conștient de ceva. Nu poți afla ce face un elev la oră uitându-te la el doar când îi este strigat numele. Trebuie să-l privești pentru perioade lungi, fără ca el să-și dea seama.