Cazul împotriva notelor (II)

de Alfie Kohn

Îmbunătățirea notării: goana după cai verzi pe pereți?

”Susțineam notarea pe baza standardelor, mișcare foarte importantă în sine, dar a fost nevoie de un impuls din partea unor educatori mari pentru a mă face să înțeleg că dacă vreau să-mi concentrez evaluarea asupra unui feedback autentic, atunci ar trebui să abandonez notele cu totul.” – Jason Bendell, profesor la o școală generală din New Jersey (2010)

Mult din ceea ce este recomandat în numele ”evaluării pentru învățare” (și, tot din aceeași ligă, al ”evaluării formative”) mă neliniștește: practicile recomandate par deseori prefabricate și mecaniciste; imperativele colectării de date par să fie mai importante decât copiii înșiși și decât scopul de a-i ajuta să capete mai mult entuziasm pentru ceea ce fac. Totuși, dacă se face doar ocazional și cu moderație, cred că este posibil să evaluezi pentru învățare. Dar notarea pentru învățare este, parafrazând un slogan din anii 60, ca bombardarea pentru menținerea păcii. Notarea și ierarhizarea elevilor (și a eforturilor acestora de a înțelege lucrurile) sunt inerent contraproductive.

Cazul împotriva notelor (I)

de Alfie Kohn

[Aceasta este o versiune ușor extinsă a articolului publicat.]

”Îmi amintesc prima dată când a fost adăugată o rubrică pentru notare la una dintre scrierile mele… Dintr-odată, toată bucuria mi-a fost luată. Scriam pentru o notă – nu mai exploram pentru mine însămi. Vreau să recuperez asta. O voi recupera vreodată?” – Claire, o elevă (în Olson, 2006)

Până acum s-a scris destul despre evaluarea academică pentru a umple o bibliotecă, dar când te gândești la asta, toată întreprinderea se rezumă în realitate la un simplu dans de doi pași. Avem nevoie să strângem informații despre cum se descurcă elevii, iar apoi trebuie să le împărtășim aceste informații (alături de judecățile noastre, poate) elevilor și părinților. A strânge și a raporta – cam asta e totul.

Spuneți că diavolul e în detalii? Poate, dar aș spune că prea multă atenție la particularitățile implementării ne pot distrage de la imaginea de ansamblu – sau cel puțin de la o serie de concluzii remarcabile care provin din cele mai bune teorii, practici și cercetări legate de subiect: Colectarea informațiilor nu necesită teste, iar împărtășirea acestor informații nu necesită note. De fapt, elevii ar fi mult mai bine fără aceste relicve ale unei epoci mai puțin luminate.

Riscurile recompenselor

de Alfie Kohn

 

Mulți educatori sunt conștienți că pedepsele și amenințările sunt contraproductive. A-i face pe copii să sufere pentru a le modifica viitorul comportament poate duce la obediență temporară, dar această strategie nu îi poate ajuta să ia decizii etice și pline de compasiune. Pedeapsa, chiar dacă este numită îndulcit ”consecință”, tinde să producă ură, sfidare și dorință de răzbunare. Mai mult, promovează utilizarea puterii în locul rațiunii și distruge relația importantă dintre adult și copil.

Dintre acei profesori și părinți care nu vor să-i pedepsească pe copii, un procent semnificativ apelează în schimb la recompense. Modurile în care sunt folosite recompensele, precum și valorile care sunt considerate importante, diferă de la cultură la cultură (uneori, chiar și în interiorul acestora). Acest rezumat abordează, însă, practicile tipice din școlile americane, în care abțibildurile și steluțele, notele mari și laudele, premiile și privilegiile sunt folosite de rutină pentru a-i determina pe copii să învețe și să se supună cerințelor emise de adulți (Fantuzzo et al., 1991). La fel ca în cazul pedepselor, oferirea de recompense poate aduce obediență temporară în multe cazuri. Din păcate, morcovii se dovedesc a fi la fel de eficienți precum bețele la a-i ajuta pe copii să devină oameni empatici și responsabili sau ”învățăcei” auto-direcționați și hotărâți să învețe de-a lungul întregii vieți.

Cinci motive să NU mai spunem ”Bravo!” (II)

de Alfie Kohn

Odată ce începi să vezi lauda drept ceea ce este – și ce face – aceste mici erupții evaluative constante ale adulților încep să producă același efect precum unghiile care zgârie o tablă. Îți vine să încurajezi copilul să le dea profesorilor sau părinților să guste din propriul lor medicament întorcându-se la ei și spunând (cu același ton zaharisit) ”Ce laudă frumoasă!”.

Totuși, acesta nu e un obicei de care scapi ușor. Poate părea ciudat, cel puțin la început, să nu mai lauzi; te poți simți de parcă ai fi rece sau i-ai refuza ceva. Dar aceasta, ne dăm seama repede, sugerează că lăudăm mai mult pentru că simțim nevoia să o facem decât pentru că ar avea copiii nevoie să audă laudele noastre. Ori de câte ori este așa, e timpul să regândim ce facem.

Cinci motive să NU mai spunem ”Bravo!” (I)

de Alfie Kohn

Petrece puțin timp într-un loc de joacă, vizitează o școală sau mergi la petrecerea de ziua unui copil și poți fi sigur că vei auzi în repetate rânduri cuvântul ”Bravo!”. Chiar și copiii foarte mici sunt lăudați pentru că bat din palme. Mulți dintre noi emit astfel de judecăți la adresa copiilor atât de des, încât acestea au devenit aproape un tic verbal.

Destule cărți și articole ne sfătuiesc să nu ne bazăm pe pedepse, de la palme la izolarea forțată (”pauza” sau ”time out”). Ocazional, cineva ne roagă chiar să regândim obiceiul de a mitui copiii cu abțibilduri sau mâncare. Dar trebuie să cauți foarte mult ca să găsești un cuvânt descurajant despre ceea ce este numit cu indulgență întărire pozitivă.

Ca să nu fie neînțelegeri, ideea nu este să punem la îndoială importanța sprijinirii și încurajării copiilor, nevoia de a-i iubi, de a-i îmbrățișa și de a-i ajuta să se simtă bine în pielea lor. Lauda este, totuși, o cu totul altă poveste. Iată de ce: