Copiii își pot purta singuri de grijă (I)

de John Holt

Mulți oameni par să creadă că a avea grijă de copii  înseamnă a te întreba în orice situație care este cel mai stupid și periculos lucru pe care l-ar putea face aceștia și apoi a te purta de parcă sigur îl vor face. Într-o călduroasă dimineață de aprilie cântam la violoncel pe malul lacului în grădina publică din Boston. La margine, lacul are vreo 30 de centimentri, poate mai puțin. De jur împrejur e o bordură lată de granit. De-a lungul orei și jumătate cât am stat acolo, patru mame s-au apropiat, fiecare cu câte un copil mic în grijă. Cel mai mic avea cam un an și jumătate, cel mai mare aproape trei. Fiecare copil era interesat de apă și voia să se apropie pentru a se uita la ea. Fiecare mamă a presupus că dacă cel mic se apropie de apă va cădea înăuntru. Nu au țipat la copii și nu i-au amenințat, dar toate s-au grăbit să se pună între ei și apă, au încercat să le distragă atenția sau să-i  întoarcă în altă direcție. În mod firesc, cu cât încercau mai mult să țină copiii departe de apă, cu atât aceștia se străduiau mai mult să o vadă, în ciuda avertizărilor din ce în ce mai disperate: ”Nu, nu, o să cazi, o să cazi!”. Citește în continuare

Căi înspre un stil de creștere a copiilor bazat pe încredere şi înspre libertatea copiilor în vremurile noastre (II)

de Peter Gray

Mută-te într-un cartier în care copiii de toate vârstele se joacă liberi afară, iar părinții și copiii ajung să se cunoască reciproc.

Ca părinte încrezător ai totuși câteva mari responsabilități legate de copiii tăi. Nu poți conduce nava copilului tău și nici nu-l poți învăța s-o conducă, dar poți și chiar furnizezi lacul pe care acesta învață. ”Lacul” este cartierul în care alegi să locuiești.

Agenții imobiliari ne spun că principala grijă a tinerelor familii care își caută prima casă este calitatea școlii publice locale, măsurată de obicei în termeni de note la testele standardizate și  procentajul de admitere la liceu. Dar dacă ești un părinte încrezător, aceasta nu va fi principala ta grijă. Vei fi mult mai interesat de calitatea cartierului. Citește în continuare

Căi înspre un stil de creștere a copiilor bazat pe încredere şi înspre libertatea copiilor în vremurile noastre

De Peter Gray

Copilul tău e cel care navighează, dar tu îi oferi lacul.

În postarea de săptămâna trecută am descris tendinţele sociale care au conspirat pentru a reduce stilul încrezător de creştere a copiilor, a promova stilul îndrumător-protector și a reduce libertatea copiilor de-a lungul ultimelor decenii. Am vorbit despre (a) decăderea cartierelor rezidențiale și dispariția grupurilor de copii care se joacă afară; (b) experiența redusă pe care o au adulții cu copiii înainte de a deveni părinți; (c) percepția exagerată a pericolelor care provine din media; (d) nesiguranța crescută privitoare la viitor și credința greșită a părinților că pot proteja viitorul copiilor prin control accentuat; (e) creșterea continuă a puterii școlilor de a interveni în viața copiilor și a familiilor, chiar și în vacanțe; și (f) răspândirea unui model pedagogic de creștere a copiilor, în care a fi părinte înseamnă a preda sau a sprijini învățarea de tip școlar, iar viața de familie devine o serie de lecții. Cititorii au menționat alte tendințe care contribuie, inclusiv micșorarea familiilor, care le permite părinților să acorde prea multă atenție fiecărui copil și utilizarea televizorului pe post de babysitter, ceea ce îi ține pe copii în casă. Citește în continuare

Cum să-ți sfătuiești și să-ți ajuți copiii fără să-i (și să te) înnebunești (II)

de Peter Gray

 

Recomandări pentru a-ți ajuta copiii fără a-i sâcâi

Mulți părinți din zilele noastre își duc copiii la sporturi conduse de adulți deoarece le consideră mai sigure și mai bune pentru ei decât joaca liberă. Dar, de fapt, există dovezi conform cărora este mai probabil ca cei mici să sufere accidentări serioase la astfel de sporturi decât în timpul jocului liber (vezi postarea de pe 27 Oct. 2009 și cartea lui Mark Hyman, Until it Hurts: America’s Obsession with Youth Sports). Pentru a îndeplini cerințele de a ”câștiga” sau de a deveni ”vedete” în sporturile conduse de adulți, copiii joacă accidentați, își suprasolicită anumiți mușchi, anumite oase și încheieturi, din cauza naturii repetitive a activității, și se implică în confruntări fizice și eforturi pe care discernământul lor nu le-ar permite dacă s-ar juca liber.

Citește în continuare

Cum să-ți sfătuiești și să-ți ajuți copiii fără să-i (și să te) înnebunești

de Peter Gray

 

Recomandări pentru a-ți ajuta copiii fără a-i sâcâi
Ne iubim copiii. Vrem să-i protejăm. Vrem ce-i mai bun pentru ei. Nu vrem să facă aceleași greșeli pe care le-am făcut noi. Suntem pe planeta asta de mai mult timp decât ei și știm unele lucruri pe care ei nu le știu. Și, astfel, le oferim sfaturi și ajutor pe care nu le-au cerut și nu le vor, iar ei le resping sau le ignoră. Și apoi, ceea ce era o pornire pozitivă de a ajuta devine o confruntare. În unele cazuri, pornirea noastră de a ajuta ne face să devenim o adevărată pacoste pe capul copiilor noștri. Ne ținem metaforic (și uneori fizic) de capul lor, încercând să-i îndrumăm la fiecare intersecție de pe drum și să împiedicăm sau măcar să le amortizăm fiecare cădere. Citește în continuare

Riscurile recompenselor

de Alfie Kohn

 

Mulți educatori sunt conștienți că pedepsele și amenințările sunt contraproductive. A-i face pe copii să sufere pentru a le modifica viitorul comportament poate duce la obediență temporară, dar această strategie nu îi poate ajuta să ia decizii etice și pline de compasiune. Pedeapsa, chiar dacă este numită îndulcit ”consecință”, tinde să producă ură, sfidare și dorință de răzbunare. Mai mult, promovează utilizarea puterii în locul rațiunii și distruge relația importantă dintre adult și copil.

Dintre acei profesori și părinți care nu vor să-i pedepsească pe copii, un procent semnificativ apelează în schimb la recompense. Modurile în care sunt folosite recompensele, precum și valorile care sunt considerate importante, diferă de la cultură la cultură (uneori, chiar și în interiorul acestora). Acest rezumat abordează, însă, practicile tipice din școlile americane, în care abțibildurile și steluțele, notele mari și laudele, premiile și privilegiile sunt folosite de rutină pentru a-i determina pe copii să învețe și să se supună cerințelor emise de adulți (Fantuzzo et al., 1991). La fel ca în cazul pedepselor, oferirea de recompense poate aduce obediență temporară în multe cazuri. Din păcate, morcovii se dovedesc a fi la fel de eficienți precum bețele la a-i ajuta pe copii să devină oameni empatici și responsabili sau ”învățăcei” auto-direcționați și hotărâți să învețe de-a lungul întregii vieți. Citește în continuare