O scurtă istorie a educației (I)

de Peter Gray

 

Pentru a înțelege școlile trebuie să le privim din perspectivă istorică

Când vedem cum copiii de pretutindeni sunt obligați prin lege să meargă la școală, că aproape toate școlile sunt structurate în același fel și că societatea investește mult efort și mulți bani pentru a furniza astfel de școli, tindem în mod natural să presupunem că trebuie să fie vreun motiv bun, logic pentru toate astea. Poate că, dacă nu i-am forța pe copii să meargă la școală sau dacă școlile ar funcționa altfel, nu ar ajunge adulți competenți. Poate niște oameni foarte deștepți au gândit totul și au găsit dovezi  sau poate că s-au testat moduri alternative de a concepe dezvoltarea copilului și educația, care au eșuat.

În articolele mele anterioare am prezentat dovezile contrariului. În special în articolul de pe 14 august, am descris Școala Sudbury Valley, în care de 40 de ani copiii se educă singuri într-un cadru care operează pe baza unor presupoziții care se opun celor din școlarizarea tradițională. Studiile făcute în legătură cu școala și absolvenții ei arată că copii normali, obișnuiți, se educă prin propria joacă și explorare, fără direcționare și împingere de la spate din partea adulților și ajung adulți împliniți și eficienți în cultura largă. În loc să furnizeze direcții și împins de la spate, școala oferă un cadru bogat în care să se joace, să exploreze și să trăiască democrația pe propria piele; și face asta la un cost mult mai mic și cu mai puțină bătaie de cap pentru toți cei implicați decât este necesar pentru a opera școlile standard. Atunci de ce nu sunt cele mai multe școli așa? Citește în continuare

Când mai puțin înseamnă mai mult: pledoarie pentru a se preda mai puțină matematică în școli

de Peter Gray

În cadrul unui experiment, copiii cărora li s-a predat mai puțin au învățat mai mult.

În 1929, inspectorul școlilor din Ithaca, New York le-a trimis colegilor săi din alte orașe o provocare. ”La ce putem renunța”, a întrebat el, ”din  programa pentru școala primară?”. S-a plâns că peste ani s-au tot adăugat noi materii și nimic nu s-a scos, ducând la o zi școlară atât de plină de materii încât nu mai era deloc timp pentru a reflecta serios la ceva. Asta se-ntâmpla într-o vreme în care oamenii credeau că cei mici nu trebuie să-și petreacă tot timpul cu lucruri legate de școală – ci au nevoie de timp pentru a se juca, pentru a face treabă prin casă și pentru a sta cu familiile lor – așa că pe-atunci aveau motive să creadă că dacă se adăuga ceva nou la programă, trebuia să se scoată altceva.

Unul dintre cei care au primit această provocare a fost L. P. Benezet, inspector al școlilor din Manchester. New Hamphire, care a răspuns cu această propunere strigătoare la cer: Ar trebui să renunțăm la artimetică! Benezet a continuat, argumentând că timpul petrecut cu aritmetica în primele clase este efort risipit sau chiar mai rau. De fapt, el a scris: ”De câțiva ani am observat că efectul introducerii timpurii a aritmeticii a fost de a toci și aproape anestezia facultățile mentale ale copilului.” Toată această instrucție, susținea el, a separat în mintea copiilor tărâmul numerelor și al aritmeticii de bunul simț, astfel încât puteau să facă calculele care li se predau, dar nu înțelegeau ce fac și nu puteau aplica acele calcule la probleme din viața de zi cu zi. Credea că dacă aritmetica nu s-ar preda decât mai târziu – de preferat începând cu clasa a șaptea – copiii ar îmvăța-o cu mult mai puțin efort și cu mai multă înțelegere.

Gândește-te. În prezent, de fiecare dată când auzim că elevii nu învață mare parte din ce li se predă la școală, stabilimentul educațional țipă că ar trebui  prin urmare să le predăm și mai mult! Dacă două sute de ore de instrucție la materia X nu dau rezultate, păi atunci să încercăm patru sute de ore. Dacă nu învață ce li se predă în clasa întâi, atunci haideți să începem de la grădiniță. Și dacă nu învață la grădiniță, asta nu poate decât să-nsemne că trebuie să începem de la creșă! Dar Benezet avea o părere opusă. Dacă copiii nu învață prea multă matematică în primele clase, în ciuda efortului și timpului considerabile dedicate acestei materii, atunci de ce să irosim efortul și timpul cu ea? Citește în continuare

Cum să-ți sfătuiești și să-ți ajuți copiii fără să-i (și să te) înnebunești (II)

de Peter Gray

 

Recomandări pentru a-ți ajuta copiii fără a-i sâcâi

Mulți părinți din zilele noastre își duc copiii la sporturi conduse de adulți deoarece le consideră mai sigure și mai bune pentru ei decât joaca liberă. Dar, de fapt, există dovezi conform cărora este mai probabil ca cei mici să sufere accidentări serioase la astfel de sporturi decât în timpul jocului liber (vezi postarea de pe 27 Oct. 2009 și cartea lui Mark Hyman, Until it Hurts: America’s Obsession with Youth Sports). Pentru a îndeplini cerințele de a ”câștiga” sau de a deveni ”vedete” în sporturile conduse de adulți, copiii joacă accidentați, își suprasolicită anumiți mușchi, anumite oase și încheieturi, din cauza naturii repetitive a activității, și se implică în confruntări fizice și eforturi pe care discernământul lor nu le-ar permite dacă s-ar juca liber.

Citește în continuare

Cum să-ți sfătuiești și să-ți ajuți copiii fără să-i (și să te) înnebunești

de Peter Gray

 

Recomandări pentru a-ți ajuta copiii fără a-i sâcâi
Ne iubim copiii. Vrem să-i protejăm. Vrem ce-i mai bun pentru ei. Nu vrem să facă aceleași greșeli pe care le-am făcut noi. Suntem pe planeta asta de mai mult timp decât ei și știm unele lucruri pe care ei nu le știu. Și, astfel, le oferim sfaturi și ajutor pe care nu le-au cerut și nu le vor, iar ei le resping sau le ignoră. Și apoi, ceea ce era o pornire pozitivă de a ajuta devine o confruntare. În unele cazuri, pornirea noastră de a ajuta ne face să devenim o adevărată pacoste pe capul copiilor noștri. Ne ținem metaforic (și uneori fizic) de capul lor, încercând să-i îndrumăm la fiecare intersecție de pe drum și să împiedicăm sau măcar să le amortizăm fiecare cădere. Citește în continuare

Sfaturile nesolicitate: eu le urăsc, tu le urăști și la fel copiii tăi

de Peter Gray

 

De ce nu ne plac mai ales sfaturile necerute date de cei dragi?

”Să ai o zi bună!” îi spune mama fiicei sale adolescente, la care fata răspunde: ”Mamă, vrei te rooog să nu-mi mai spui ce să fac?”. Empatizez cu ambele părți din această glumă veche. Câteodată ne enervăm atât de tare pe sfaturile necerute, încât cel mai nevinovat și binevoitor sfat devine intolerabil. Citește în continuare

Șapte păcate ale sistemului nostru de educație forțată (continuare)

de Peter Gray

4. Interferența în dezvoltarea răspunderii personale și a auto-guvernării

Una dintre temele eseurilor de pe acest blog este faptul că cei mici sunt programați biologic să-și asume răspunderea pentru propria educație (iată o introducere). Se joacă și explorează în moduri care le permit să învețe despre lumea socială și fizică din jurul lor. Se gândesc la propriul viitor și se pregătesc pentru el. Închizându-i în școli și alte locuri reglementate de adulți și umplându-le timpul cu teme, îi privăm de șansele și timpul de care au nevoie pentru a-și asuma o astfel de răspundere. Mai mult, mesajul implicit sau explicit al sistemului nostru de școlarizare obligatorie este: ”Dacă faci ce ți se spune la școală, totul va merge bine pentru tine”.  Copiii care se lasă păcăliți nu-și mai asumă răspunderea pentru propria educație. Ei presupun greșit că altcineva a stabilit ce trebuie să știe ca să devină adulți împliniți, așa că nu mai trebuie să se gândească ei la asta. Dacă viața lor nu iese tocmai bine, iau atitudinea unei victime: ”Școala (părinții sau societatea) e de vină pentru viața mea distrusă”. Citește în continuare

Șapte păcate ale sistemului nostru de educație forțată

de Peter Gray

Educația forțată dăunează abilității copiilor de a se auto-educa.


În ultimul meu articol, am făcut un pas care, trebuie să recunosc, m-a făcut să mă simt incomod. Am spus, de mai multe ori: ”Școala e închisoare”.  M-am simțit incomod zicând asta pentru că școala este o parte atât de importantă din viața mea și din viețile tuturor celor pe care îi cunosc. La fel ca cei mai mulți oameni, am trecut prin cei 12 ani de școlarizare publică. Mama mea a predat într-o școală publică timp de câțiva ani. Sora mea vitregă dragă este profesoară la o școală publică. Am mulți prieteni dragi și veri care sunt profesori. Cum pot spune că acești oameni buni – care iubesc copiii și se dedică din pasiune misiunii de a-i ajuta – sunt implicați într-un sistem de încarcerare a copiilor? Comentariile la ultimul meu articol au arătat că referirile mele la școală drept închisoare i-au făcut și pe alți oameni să se simtă incomod. Citește în continuare