Jurnal de profesor (I)

de John Holt

Iulie 27, 1958

A devenit clar de-a lungul anului că acești copii văd școala aproape integral în termeni de sarcini de zi cu zi si oră cu oră care le sunt impuse. Profesorul nu gândește deloc așa. Profesorul conștient se consideră a fi cel care-i conduce pe elevii lui (cel puțin o parte din drum) într-o călătorie către o destinație glorioasă, care merită efortul. Dacă predă istorie, se gândește cât de interesant, pasionant și util este să cunoști istoria și cât de norocoși vor fi elevii lui când vor începe să-i împărtășească cunoștințele. Dacă predă limba franceză, se gândește la gloria literaturii franceze, la frumusețea limbii  vorbite sau la delicatesele bucătăriei franțuzești și la cum îi ajută pe elevi să ajungă la toate aceste bucurii. Și la fel se întâmplă și în cazul celorlalte materii.

Când mai puțin înseamnă mai mult: pledoarie pentru a se preda mai puțină matematică în școli

de Peter Gray

În cadrul unui experiment, copiii cărora li s-a predat mai puțin au învățat mai mult.

În 1929, inspectorul școlilor din Ithaca, New York le-a trimis colegilor săi din alte orașe o provocare. ”La ce putem renunța”, a întrebat el, ”din  programa pentru școala primară?”. S-a plâns că peste ani s-au tot adăugat noi materii și nimic nu s-a scos, ducând la o zi școlară atât de plină de materii încât nu mai era deloc timp pentru a reflecta serios la ceva. Asta se-ntâmpla într-o vreme în care oamenii credeau că cei mici nu trebuie să-și petreacă tot timpul cu lucruri legate de școală – ci au nevoie de timp pentru a se juca, pentru a face treabă prin casă și pentru a sta cu familiile lor – așa că pe-atunci aveau motive să creadă că dacă se adăuga ceva nou la programă, trebuia să se scoată altceva.

Unul dintre cei care au primit această provocare a fost L. P. Benezet, inspector al școlilor din Manchester. New Hamphire, care a răspuns cu această propunere strigătoare la cer: Ar trebui să renunțăm la artimetică! Benezet a continuat, argumentând că timpul petrecut cu aritmetica în primele clase este efort risipit sau chiar mai rau. De fapt, el a scris: ”De câțiva ani am observat că efectul introducerii timpurii a aritmeticii a fost de a toci și aproape anestezia facultățile mentale ale copilului.” Toată această instrucție, susținea el, a separat în mintea copiilor tărâmul numerelor și al aritmeticii de bunul simț, astfel încât puteau să facă calculele care li se predau, dar nu înțelegeau ce fac și nu puteau aplica acele calcule la probleme din viața de zi cu zi. Credea că dacă aritmetica nu s-ar preda decât mai târziu – de preferat începând cu clasa a șaptea – copiii ar îmvăța-o cu mult mai puțin efort și cu mai multă înțelegere.

Gândește-te. În prezent, de fiecare dată când auzim că elevii nu învață mare parte din ce li se predă la școală, stabilimentul educațional țipă că ar trebui  prin urmare să le predăm și mai mult! Dacă două sute de ore de instrucție la materia X nu dau rezultate, păi atunci să încercăm patru sute de ore. Dacă nu învață ce li se predă în clasa întâi, atunci haideți să începem de la grădiniță. Și dacă nu învață la grădiniță, asta nu poate decât să-nsemne că trebuie să începem de la creșă! Dar Benezet avea o părere opusă. Dacă copiii nu învață prea multă matematică în primele clase, în ciuda efortului și timpului considerabile dedicate acestei materii, atunci de ce să irosim efortul și timpul cu ea?

Articolul 100 sau un alt fel de aniversare

Iată-mă ajunsă la articolul cu numărul frumos și rotund 100. Trebuie să recunosc că în ultima vreme numai la asta m-am gândit, pe măsură ce 91 s-a transformat încetișor în 99. De ce, vă întrebați? Pentru că mi-am dat seama că pe 30 august 2010 n-am sărbătorit și n-am scris nimic, cu toate că ”odorul” meu împlinea un an. Cred că eram pe undeva prin Elveția, cu bicicleta pe coclauri, departe de tastatură și panoul de administrare.

Așa că articolul 100 a devenit pentru mine prima ocazie în care să sărbătoresc puțin faptul c-am început un blog și m-am ținut de el. 🙂 Cei care au blog mă vor înțelege, iar celor care n-au le zic: încercați de vedeți cum e. 😉

Recitind primele articole, mă uimește cât m-am schimbat. Și nu mă refer doar la felul stângaci în care scriam, ci la perspectiva asupra educației. Am început să scriu din frustrarea față de sistemul școlar și din dorința de-a schimba ceva, dar am descoperit lumea educației libere . De atunci nu mai cred în școală, ci în dorința înnăscută a copiilor de a învăța. Nu mai cred în motivație externă, ci în curiozitatea cu care ne-a înzestrat natura. Nu mai cred în programă, ci în drumul pe care și-l alege fiecare copil. Nu mai cred în materii, ci în pasiuni și interese. Nu mai cred în orar, ci în ritmul vieții.

Schimbarea asta radicala si destul de rapidă vi se datorează și vouă. Știind că cineva mă citește, la început câțiva, acum mai mulți, mă simt și mai motivată să citesc, să aflu, să dau informația mai departe.

Așa că vă mulțumesc! Vă mulțumesc pentru vizite, abonări și comentarii. Pentru timpul pe care-l petreceți pe blog, citind și scriind. Pentru cuvintele de încurajare și steluțele acordate. Pentru emailurile care m-așteaptă dimineața în cutiuța poștală. Pentru linkurile postate pe forumuri și pe Facebook. Apropo, vazurăți pagina de Facebook? Încă nu? Dar dacă v-aș spune că s-au strâns peste 150 de oameni? 😉

Și ca să înceapă petrecerea, iată micul top al celor mai citite articole. All time :).

Despre ADHD sau povești de sedat copiii (+ o discuție interesantă)

Pedepsiți prin recompense? (o discuție cu Alfie Kohn)

Cum să-ți sfătuiești copiii fără să-i (și să te) înnebunești (+ partea a doua)

Cinci motive să nu mai spunem ”Bravo!” (+ ce să spunem în loc)

Cum învață copiii bunele maniere?

Vouă care articol(e) v-a(u) plăcut cel mai mult?

Educația lipsită de bucurie

Cultul rigorii și pierderea bucuriei

de Alfie Kohn

”De ce nu sunt școlile noastre locuri ale bucuriei?” Această întrebare, pusă de John Goodlad exact acum 20 de ani, a fost atât un rezumat al studiului său legat de școlile din America, cât și o rugăminte adresată cititorilor săi de a înțelege că locul numit școală nu trebuie să fie atât de sumbru precum este.

Astăzi lucrurile sunt diferite, desigur. Astăzi ne punem rar această întrebare.

Faptul că atât de puțini copii par să se bucure de ce fac într-o dimineață oarecare din timpul săptămânii și că starea emoțională obișnuită din clase pare să alterneze între anxietate și plictiseală nici măcar nu ne alarmează. Mai rău chiar: fericirea în școli este ceva pentru care educatorii se simt obligați să se scuze când se-ntâmplă să apară. Până la urmă, n-ar vrea să fie acuzați de a oferi o educație ”a plăcerii”.