Notele – Problema nu e cum le dăm, ci de ce

de Alfie Kohn

De ce suntem preocupați de a evalua cum se descurcă elevii? Chestionarea motivului, spre deosebire de metodă, ne poate face să regândim principiile de bază ale predării și învățării și să evaluăm ce fac elevii într-un mod mai potrivit cu obiectivele noastre educaționale de termen lung. Dar nu toate abordările acestui subiect duc la o astfel de reflecție. De fapt, abordările evaluării pot fi clasificate în funcție de adâncimea analizei și voinței de a pune la îndoială presupuneri fundamentale despre cum și de ce dăm note. Iată trei niveluri posibile de examinare:

Nivelul 1. Acestea sunt cele mai superficiale griji, acelea limitate la chestiunea concretă de a nota munca elevilor. Aici găsim articole și cărți care oferă formule elaborate pentru evaluarea sarcinilor, socotirea punctelor și acordarea notelor finale – luând drept dat faptul că ceea ce fac elevii trebuie notat și, prin extensie, că aceștia trebuie să fie foarte preocupați de notele pe care le iau.

Cine păcălește pe cine? (III)

de Alfie Kohn

O analiză temeinică a copiatului ne poate face să investigăm nu numai situațiile care îl provoacă, ci și procesul prin care ajungem să hotărâm ce va fi clasificat drept copiat. Chiar și o examinare grijulie a contextului social presupune de obicei că copiatul este, prin definiție, lipsit de etică. Dar poate că lucrurile sunt mai complicate. Dacă copiatul este definit ca o violare a regulilor, atunci ar trebui să știm dacă acele reguli sunt rezonabile, cine le-a compus și cine câștigă de pe urma lor. Din păcate, aceste întrebări sunt puse rareori.

Cine păcălește pe cine?(II)

de Alfie Kohn

 

Una dintre cauzele majore ale copiatului este, prin urmare, mediul academic în care elevii se simt presați să-și îmbunătățească performanța chiar dacă asta implică metode pe care le consideră ei înșiși lipsite de etică. Dar când te uiți cu atenție la cercetările care confirmă această descoperire, începi să observi că cele mai rele medii sunt cele în care presiunea este simțită în funcție de comparația cu ceilalți.

Competiția este poate cel mai toxic ingredient care poate fi găsit într-o clasă și este, de asemenea, un predictor de nădejde al copiatului. Notele, de exemplu, sunt destul de rele, dar practica notării prin compararea elevilor este mult mai rea. În mod similar, deși este distructiv să-i presezi pe copii să-și îmbunătățească punctajele la teste, este și mai dăunător să-i faci să se gândească la punctajele lor în comparație cu cele ale colegilor (din aceeași școală sau chiar din altă țară). Și deși folosirea recompenselor pentru a ”motiva” oamenii este în general contraproductivă, [16] efectele negative sunt intensificate în cazul premiilor – ceea ce înseamnă a împuțina artificial recompensele (sau recunoașterea) pentru ca elevii să fie nevoiți să se învingă unul pe altul.

Cine păcălește pe cine?(I)

de Alfie Kohn

Un articol despre copiat se scrie practic singur. Trebuie să înceapă, desigur, cu o statistică șocantă sau două pentru a demonstra gravitatea problemei, poate acompaniată de o anecdotă sau o replică a vreunui elev care dă din umeri: ”Da, sigur, toată lumea o face.” Apoi ar urma o trecere în revistă a diferitelor forme de comportament lipsit de etică și o privire asupra celor predispuși la copiat. În final, trebuie furnizată o listă de idei pentru a-i împiedica sau prinde pe cei care copiază, însoțită de un îndemn ferm la mai multă vigilență.

Aproape toată lumea este de acord că a copia e greșit și că trebuie să luăm măsuri pentru a preveni acest comportament. Dar tocmai acest consens copleșitor mă neliniștește. Ori de câte ori o concluzie pare atât de evidentă și este acceptată fără nicio obiecție, este probabil cazul să privim lucrurile dintr-o nouă perspectivă. Asta nu înseamnă că suntem obligați să luăm în considerare argumentele în favoarea copiatului, dar poate avea sens să reconsiderăm ce înseamnă cu adevărat acest cuvânt și să examinăm motivele care-i fac pe copii să procedeze cum nu trebuie – și ce ne spun ele despre școlarizare.

Educația lipsită de bucurie

Cultul rigorii și pierderea bucuriei

de Alfie Kohn

”De ce nu sunt școlile noastre locuri ale bucuriei?” Această întrebare, pusă de John Goodlad exact acum 20 de ani, a fost atât un rezumat al studiului său legat de școlile din America, cât și o rugăminte adresată cititorilor săi de a înțelege că locul numit școală nu trebuie să fie atât de sumbru precum este.

Astăzi lucrurile sunt diferite, desigur. Astăzi ne punem rar această întrebare.

Faptul că atât de puțini copii par să se bucure de ce fac într-o dimineață oarecare din timpul săptămânii și că starea emoțională obișnuită din clase pare să alterneze între anxietate și plictiseală nici măcar nu ne alarmează. Mai rău chiar: fericirea în școli este ceva pentru care educatorii se simt obligați să se scuze când se-ntâmplă să apară. Până la urmă, n-ar vrea să fie acuzați de a oferi o educație ”a plăcerii”.