Cazul împotriva notelor (II)

de Alfie Kohn

Îmbunătățirea notării: goana după cai verzi pe pereți?

”Susțineam notarea pe baza standardelor, mișcare foarte importantă în sine, dar a fost nevoie de un impuls din partea unor educatori mari pentru a mă face să înțeleg că dacă vreau să-mi concentrez evaluarea asupra unui feedback autentic, atunci ar trebui să abandonez notele cu totul.” – Jason Bendell, profesor la o școală generală din New Jersey (2010)

Mult din ceea ce este recomandat în numele ”evaluării pentru învățare” (și, tot din aceeași ligă, al ”evaluării formative”) mă neliniștește: practicile recomandate par deseori prefabricate și mecaniciste; imperativele colectării de date par să fie mai importante decât copiii înșiși și decât scopul de a-i ajuta să capete mai mult entuziasm pentru ceea ce fac. Totuși, dacă se face doar ocazional și cu moderație, cred că este posibil să evaluezi pentru învățare. Dar notarea pentru învățare este, parafrazând un slogan din anii 60, ca bombardarea pentru menținerea păcii. Notarea și ierarhizarea elevilor (și a eforturilor acestora de a înțelege lucrurile) sunt inerent contraproductive.

Cazul împotriva notelor (I)

de Alfie Kohn

[Aceasta este o versiune ușor extinsă a articolului publicat.]

”Îmi amintesc prima dată când a fost adăugată o rubrică pentru notare la una dintre scrierile mele… Dintr-odată, toată bucuria mi-a fost luată. Scriam pentru o notă – nu mai exploram pentru mine însămi. Vreau să recuperez asta. O voi recupera vreodată?” – Claire, o elevă (în Olson, 2006)

Până acum s-a scris destul despre evaluarea academică pentru a umple o bibliotecă, dar când te gândești la asta, toată întreprinderea se rezumă în realitate la un simplu dans de doi pași. Avem nevoie să strângem informații despre cum se descurcă elevii, iar apoi trebuie să le împărtășim aceste informații (alături de judecățile noastre, poate) elevilor și părinților. A strânge și a raporta – cam asta e totul.

Spuneți că diavolul e în detalii? Poate, dar aș spune că prea multă atenție la particularitățile implementării ne pot distrage de la imaginea de ansamblu – sau cel puțin de la o serie de concluzii remarcabile care provin din cele mai bune teorii, practici și cercetări legate de subiect: Colectarea informațiilor nu necesită teste, iar împărtășirea acestor informații nu necesită note. De fapt, elevii ar fi mult mai bine fără aceste relicve ale unei epoci mai puțin luminate.

Prima zi de școală

De dimineață, străzile erau pline de copii îmbrăcați la patru ace (a se citit incomod), în uniforme nou-nouțe călcate cu abur, cu ghiozdane fără pete de cerneală, abțibilduri și mâzgălituri, duși de mână de părinți sau bunici emoționați sau doar grăbiți, înspre mașină sau autobuz. Pe frunze și pe smocurile de iarbă cădea o lumină superbă, iar temperatura era perfectă pentru o plimbare sau o tură prin parc. Și-am înțeles cu tristețe că s-au dus zilele de libertate și joacă pentru copii. Se duceau la școală, nu la distracție. Se înhămau la încă un an de restricții, reguli arbitrare, prânzuri în pungi de plastic, exerciții și teme fără sens, texte care nu le vorbesc și nu-i interesează, note și teste care sperie și întristează.

Ce le aduce noul an de școală? Într-un cuvânt, și mai multă nefericire. Dar să nu ne grăbim, ci să luăm pe îndelete fiecare schimbare:

Cine păcălește pe cine?(II)

de Alfie Kohn

 

Una dintre cauzele majore ale copiatului este, prin urmare, mediul academic în care elevii se simt presați să-și îmbunătățească performanța chiar dacă asta implică metode pe care le consideră ei înșiși lipsite de etică. Dar când te uiți cu atenție la cercetările care confirmă această descoperire, începi să observi că cele mai rele medii sunt cele în care presiunea este simțită în funcție de comparația cu ceilalți.

Competiția este poate cel mai toxic ingredient care poate fi găsit într-o clasă și este, de asemenea, un predictor de nădejde al copiatului. Notele, de exemplu, sunt destul de rele, dar practica notării prin compararea elevilor este mult mai rea. În mod similar, deși este distructiv să-i presezi pe copii să-și îmbunătățească punctajele la teste, este și mai dăunător să-i faci să se gândească la punctajele lor în comparație cu cele ale colegilor (din aceeași școală sau chiar din altă țară). Și deși folosirea recompenselor pentru a ”motiva” oamenii este în general contraproductivă, [16] efectele negative sunt intensificate în cazul premiilor – ceea ce înseamnă a împuțina artificial recompensele (sau recunoașterea) pentru ca elevii să fie nevoiți să se învingă unul pe altul.

Cine păcălește pe cine?(I)

de Alfie Kohn

Un articol despre copiat se scrie practic singur. Trebuie să înceapă, desigur, cu o statistică șocantă sau două pentru a demonstra gravitatea problemei, poate acompaniată de o anecdotă sau o replică a vreunui elev care dă din umeri: ”Da, sigur, toată lumea o face.” Apoi ar urma o trecere în revistă a diferitelor forme de comportament lipsit de etică și o privire asupra celor predispuși la copiat. În final, trebuie furnizată o listă de idei pentru a-i împiedica sau prinde pe cei care copiază, însoțită de un îndemn ferm la mai multă vigilență.

Aproape toată lumea este de acord că a copia e greșit și că trebuie să luăm măsuri pentru a preveni acest comportament. Dar tocmai acest consens copleșitor mă neliniștește. Ori de câte ori o concluzie pare atât de evidentă și este acceptată fără nicio obiecție, este probabil cazul să privim lucrurile dintr-o nouă perspectivă. Asta nu înseamnă că suntem obligați să luăm în considerare argumentele în favoarea copiatului, dar poate avea sens să reconsiderăm ce înseamnă cu adevărat acest cuvânt și să examinăm motivele care-i fac pe copii să procedeze cum nu trebuie – și ce ne spun ele despre școlarizare.