Jurnal de profesor (I)

de John Holt

Iulie 27, 1958

A devenit clar de-a lungul anului că acești copii văd școala aproape integral în termeni de sarcini de zi cu zi si oră cu oră care le sunt impuse. Profesorul nu gândește deloc așa. Profesorul conștient se consideră a fi cel care-i conduce pe elevii lui (cel puțin o parte din drum) într-o călătorie către o destinație glorioasă, care merită efortul. Dacă predă istorie, se gândește cât de interesant, pasionant și util este să cunoști istoria și cât de norocoși vor fi elevii lui când vor începe să-i împărtășească cunoștințele. Dacă predă limba franceză, se gândește la gloria literaturii franceze, la frumusețea limbii  vorbite sau la delicatesele bucătăriei franțuzești și la cum îi ajută pe elevi să ajungă la toate aceste bucurii. Și la fel se întâmplă și în cazul celorlalte materii.

Astfel, profesorii cred, așa cum credeam și eu odată, că interesele lor și cele ale elevilor sunt în mod fundamental aceleași. Obișnuiam să cred că îi ghidam și îi ajutam de-a lungul unei călătorii pe care voiau s-o facă, dar pe care n-o puteau duce la bun sfârșit fără ajutorul meu. Știam că drumul pare greu, dar presupuneam că ei pot vedea scopul la fel de clar cum îl vedeam eu și că erau aproape la fel de nerăbdători ca mine să-l atingă. Părea foarte important să le dau elevilor sentimentul acesta că sunt într-o călătorie înspre o destinație meritorie. Înțeleg acum că aproape tot ce le spuneam cu acest scop era pierdere de vreme. Poate eu credeam că elevii erau în clasa mea pentru că erau nerăbdători să învețe ce încercam să le predau, dar ei știau adevărul. Erau la școală pentru că trebuia să fie, iar la cursul meu fie pentru că așa trebuia, fie pentru că altfel ar fi trebuit să se ducă la altul, care putea fi și mai rău.

Copiii se simt la școală ca la doctor. Poate medicul să le vorbească până albăstrește despre cât bine le va face tratamentul lui; ei nu se pot gândi decât la cât o să doară sau cât de amar o să fie la gust. Dacă ar putea să aleagă, n-ar accepta niciun tratament.

Așa că banda de călători curajoși și hotărâți pe care credeam că-i conduc înspre o destinație mult dorită s-a dovedit a fi un lanț de prizonieri, forțați sub amenințarea pedepsei să mărșăluiască de-a lungul unei cărări bolovănoase care duce cine știe unde și de-a lungul căreia nu pot vedea la mai mult de câțiva pași. Așa li se pare școala copiilor: este un loc unde ești obligat să mergi, unde ți se spune să faci anumite lucruri și ți se face viața un chin dacă nu le faci sau nu le faci bine.

Pentru copii, preocuparea principală la școală nu este învățarea, orice ar însemna acest cuvânt vag; ci este îndeplinirea acelor sarcini zilnice sau măcar darea lor la o parte, cu un minim de efort și neplăcere.  Fiecare sarcină este un scop în sine. Copiilor nu le pasă cum scapă de ele. Dacă pot scăpa făcându-le, le vor face;  dacă experiența i-a învățat că asta nu funcționează prea bine, vor apela la alte mijloace, nelegitime, care se opun cu totul scopului pe care l-a avut în minte cel care le-a dat sarcina.

Se pricep foarte bine la a-i face pe alții să le rezolve sarcinile. Îmi amintesc ziua nu prea îndepărtată când Ruth mi-a deschid ochii. Lucram la matematică, iar eu eram mulțumit de mine însumi pentru că, în loc să-i spun răspunsurile și să-i arăt cum să rezolve problemele, o ”făceam să gândească” punându-i întrebări. Era o muncă înceată. Întrebare după întrebare aducea doar tăcere. Nu spunea nimic, nu făcea nimic, doar stătea și se uita la mine prin ochelari, așteptând. De fiecare dată, trebuia să mă gândesc la o întrebare mai ușoară și mai directă decât ultima, până când am găsit în sfârșit una atât de ușoară încât să se simtă în stare să răspundă. Așa ne târam înainte până când, dintr-odată, uitându-mă la ea în timp ce așteptam răspunsul la o întrebare, am observat ușor speriat că nu era deloc preocupată de ce o întrebasem. De fapt, nici nu se gândea la asta. Mă evalua cu răceală, îmi cântărea răbdarea, așteptând următoarea întrebare, sigur mai ușoară. M-am gândit ”Am fost păcălit!” Fetița învățase să mă facă să muncesc în locul ei, așa cum procedase și cu ceilalți profesori. Dacă nu voiam să-i spun răspunsurile, foarte bine, atunci mă vă face să-i pun întrebări până vom ajunge la ele.

Școlile și profesorii par să fie în general la fel de orbi cu privire la strategiile copiilor precum eram eu. Altfel, și-ar preda  cursurile și ar da sarcini astfel încât elevii care se gândesc cu adevărat la sensul materiei să aibă cele mai mari șanse să reușească, în timp ce cei care încearcă să scape de sarcini prin mijloace nelegitime, fără să se gândească sau să înțeleagă, să fie descurajați. Dar situația pare să fie tocmai pe dos. Școlile încurajează producătorii, copiii care se străduiesc să nimerească ”răspunsurile corecte” prin orice mijloace. Într-un sistem care funcționează pe ”răspunsuri corecte”, ei nu pot face altfel. Iar aceste școli îi descurajează deseori pe gânditori.

Până de curând nu-mi trecuse prin minte că elevii mai slabi se gândesc altfel la munca lor decât cei buni; presupuneam că gândesc la fel, doar mai puțin abil. Acum începe să mi se pară că așteptarea și teama de a eșua, dacă sunt destul de puternice, îi pot face pe copii să acționeze și să gândească într-un mod special, să adopte alte strategii decât cei care sunt mai încrezători. Emily e un exemplu bun. Este incapabilă să-și verifice propria muncă, să-și compare ideile cu realitatea, să emită vreo judecată cu privire la valoarea propriilor gânduri, incapabilă atât din punct de vedere emoțional, cât și intelectual. Mă duce cu gândul la un animal care fuge de pericol – fugi ca vântul, nu te uita înapoi, ține minte unde e pericolul și stai cât de departe poți. Oare sunt mulți alți copii care reacționează așa la fricile lor?

Extras și tradus din How Children Fail. Partea a doua, aici.