Nu se poate să nu fi auzit de ADHD. E cel mai nou trend când vine vorba de copiii care sunt neliniștiți la școală, se foiesc, vorbesc neîntrebați, se ridică din bancă în timpul orei și nu vor să rezolve sarcinile date de profesor.
Dacă ești profesor și ai în clasă un copil (sau mai mulți) care se comportă astfel, ți-e foarte greu să înțelegi de unde vine această purtare, mai ales dacă o compari cu cea a copiilor ”buni”. Dacă ești părintele unui copil care se poartă astfel, ți-e și mai greu să înțelegi de ce fiul/fiica ta nu poate sta locului la școală, ”ca ceilalți”.
Nu-i nimic dacă nu înțelegeți! Psihologii, crecetătorii și clinicienii au un răspuns la toate întrebările și problemele legate de acest comportament: diagnostic = ADHD – ”tulburare cu deficit de atenţie, hiperactivitate/impulsivitate (Afecţiune frecvent intâlnită cu impact asupra evoluţiei copilului pe termen lung, daca nu este controlată la timp)”. Iar tratamentul poate fi: modificarea comportamentului (antrenament și terapie), medicație sau ambele.
E foarte ușor să cazi în capcana ADHD, atât ca părinte, cât și ca profesor/învățător, pentru că îți dă siguranța că judecățile tale cu privire la purtarea copiilor au o bază solidă și că tot ceea ce te-a deranjat poartă un nume și ține de patologie și în niciun caz de mediul școlar sau de cel familial. Cu alte cuvinte, nu e vina nimănui: e o ”boală” și încă una frecventă sau cel puțin așa suntem avertizați (a se citi liniștiți).
Ușurința cu care eu însămi am diagnosticat un elev cu ADHD m-a pus pe gânduri. De ce îi diagnosticăm pe copii cu ADHD numai după cum se poartă la școală? Și chiar ne putem absolvi de orice responsabilitate dând vina pe un sindrom care, la o privire atentă, este destul de imprecis definit?
Căutând mai multe informații, am dat peste un articol de Alfie Kohn, în care am găsit formulate întrebările esențiale: CE este mai precis ADHD: hiperactivitate sau deficit de atenție? Este ADHD ereditar, dobândit sau doar o reacție la mediul școlar, intruziv și restrictiv? Există cu adevărat această tulburare?
Am extras câteva dintre argumentele care susțin faptul că ADHD este un construct vag și invalid:
Fiecare simptom care duce la diagnosticul de ADHD – neliniștea, impulsivitatea sau deficitul de atenție – apare cel puțin la fel de des la copii care au cu totul alte probleme.
Simptomele-cheie nu apar deseori împreună. Copiii presupuși a fi hiperactivi nu au întotdeauna un deficit de atenție și viceversa. A prezice că un copil va fi neatent deoarece este neliniștit sau invers este ca și cum ai arunca o monedă pentru a decide.
Un scor pe scara Conners pentru profesori, sau pe orice altă scară folosită în diagnosticarea ADHD-ului, dă impresia unei precizii științifice, dar, în realitate nu este decât o valoare numerică ce substituie judecățile subiective ale unui anumit adult despre cât de mult se zbenguiește un anumit copil.
Unii teoreticieni susțin că ADHD este ”heterogen” – adică este caracteristic pentru câteva grupuri diferite și nu pentru o singură populație de copii hiperactivi. Sună profesional și pare plauzibil la prima vedere, dar nu face decât să dea problema cu un pas înapoi. Care sunt afecțiunile puse din greșeală sub umbrela ADHD? Cum putem ști dacă acestea sunt categorii valide de diagnostic? Am putea conclude că folosirea cuvântului heterogen spune mai multe despre ce nu știm decât despre ce știm.
Istoria diagnosticului nu ne ajută să scăpăm de îndoieli. Timp de mulți ani, copiii cu simptome identice cu cele considerate acum a duce la hiperactivitate aveau ”leziuni cerebrale minore”. Când cercetătorii au recunoscut că nu aveau nicio dovadă a acestor leziuni, eticheta s-a schimbat în ”disfuncție cerebrală minoră”. Aceasta, la rândul ei, a făcut loc diagnosticului ”reacție hiperkinetică”, ce a devenit ”sindromul deficitului de atenție cu (sau fără) hiperactivitate”, care a devenit ”sindromul deficitului de atenție și al hiperactivității”. Oare putem fi siguri că aceasta este ultima variantă?
”Ceea ce este diagnosticat de un medic ca hiperactivitate poate fi considerat tulburare emoțională sau ’sindromul copilului răsfățat’ de către un alt medic.” – Kenneth D. Gadow, profesor de educație specială la State University of New York.
De ce părintele își evaluează altfel copilul acasă decât o face profesorul la școală? Simpla subiectivitate nu este răspunsul, ci faptul că cei mici se comportă diferit în medii diferite. Prin urmare, ideea unui sindrom unitar pare din ce în ce mai nepotrivită.
Încă de la începutul anilor 70, cercetătorii ştiu că acei copii diagnosticaţi ca hiperactivi se descurcă mai bine la sarcinile la care pot lucra în propriul ritm, spre deosebire de cele controlate de altcineva. Mulţi dintre ei par fără probleme când primesc atenţie individuală de la profesor sau când cel ce face experimentul rămâne în cameră cu ei. Iar abilitatea lor de a se concentra creşte imediat când apare o recompensă (deşi efectul nu persistă întotdeauna dacă recompensa este retrasă). Aceasta sugerează că problema ține mai mult de voința de a se supune – mai ales în privința sarcinilor pe care le consideră plictisitoare – decât de un deficit intern.
”Gradul în care hiperactivii sunt percepuți ca fiind devianți depinde de cerințele mediului în care aceștia funcționează”, scriau cercetătorii canadieni Gabrielle Weiss și Lily Hechtman în 1979.
În 1978, psihologii Charles E. Cunningham și Russell A. Barkley au oferit sugestia eretică conform căreia „comportamentul hiperactiv ar putea fi mai curând rezultatul decât cauza dificultăților academice ale copilului”. Această posibilitate ridică întrebarea de ce eșuează acești copii – dacă nu cumva aceasta are o legătură cu felul în care li se predă.
Un mic studiu descris în 1976 a comparat un grup de hiperactivi dintr-o clasă tradițională cu un grup dintr-o clasă în care instrucția era individualizată, copiii erau liberi să se miște prin sală, iar profesorul planifica lecțiile în colaborare cu copiii. După un an, observațiile profesorului nu arătau nicio schimbare pentru primul grup, dar scorurile la hiperactivitate scăzuseră dramatic în clasa deschisă. Un al doilea studiu, care compara copii hiperactivi cu un grup de control (copii care nu ”aveau” ADHD), a conchis că diferențele dintre ei – judecate de cercetători și nu de profesori – erau semnificative în clasa formală, dar dispăreau cu totul în cea deschisă. Deși aceste studii nu sunt concluzive, nimeni nu a investigat chestiunea mai departe.
Trecând în revistă cercetările, Weiss și Hechtman au ajuns la concluzia: ”Familiile hiperactivilor tind să aibă mai multe dificultăți, mai ales în zonele sănătății mentale a membrilor, a relațiilor conjugale și, mai ales, a climatului emoțional al căminului… și tind să folosească abordări mai punitive și mai autoritare în creșterea copiilor decât alte familii.”, ceea ce sugerează o legătură între caracteristicile mediului familial și comportamentele etichetate drept ADHD.
Dacă sunt probleme mari la capitolul validitate a diagnosticului, nici la tratament nu stăm mai bine. Stimulentele prescrise pentru hiperactivitate, cum ar fi Dexedrine (dextroamfetamina) și Ritalin (metilfenidatul), fac parte din clasa amfetaminelor și prezintă un risc mare de abuz și dependență.
În primul rând, dovezile arată că medicamentele nu au niciun efect la 25 până la 40% dintre copiii hiperactivi. Kenneth Gadow a afirmat că ”Unii tineri se comportă chiar mai rău când iau medicamente! Din păcate, nu putem ști dacă medicamentele vor funcționa înainte de a i le administra copilului”.
În al doilea rând, un procent mare de copii care răspund la tratamentul cu Ritalin răspunde și la placebo. Trecerea în revistă a câtorva sute de studii de către Russell Barkley indică faptul că la circa 40% dintre copii se constată îmbunătățiri atunci când iau un placebo, deși gradul îmbunănătățirii nu este la fel de mare ca în cazul copiilor care iau Ritalin.
În al treilea rând, chiar și la copiii care răspund bine la stimulente, efectul este o suprimare temporară a simptomelor, nu vindecarea. Un copil care ia Ritalin de ani buni nu poate fi deosebit, la câteva ore de ultima doză, de unul care nu a luat niciodată.
În al patrulea rând, deși copiii care iau stimulente pot lucra mai mult și lua note mai bune, acestea nu influențează performanța academică în sine, pentru că niciun medicament nu poate remedia probleme cognitive sau crea abilități.
La noi, ADHD e o apariție nouă, având, prin aceasta, și mai mult farmec. Pare a fi răspunsul la toate întrebările și soluția miraculoasă a tuturor problemelor, însă, la o privire atentă, descoperim multe inconsecvențe, neclarități și, mai ales, riscuri. Înainte de a lăsa știința modernă să ne sedeze și să ne modifice copiii, poate ar merita să ne punem întrebări și să judecăm cu propria minte, chiar dacă nu suntem specialiști. Uneori, bunul simț și logica firescului ne pot ajuta să identificăm adevăratele probleme, în loc să tratăm medicamentos simptomele. În cazul acesta, pentru mine e clar că principala cauză a comportamentelor clasificate drept ADHD este mediul (școlar și/sau familial).
Câteva cărți care te-ar putea ajuta:
Gerald Coles – The Learning Mistique
Thomas Armstrong – The Myth of the Hyperactive Child: and Other Means of Child Control
Notă: Argumentele prezentate în acest articol sunt doar fragmente din textul original. Aici puteți citi întreaga argumentație.
Ți-a plăcut articolul? s-ar putea să-ți placă și seria Suferă copiii neliniștiți:
Partea 1: Este ADHD-ul o boală adevărată?
Partea 2: Problema ar putea fi clasa
Partea 3: Forța dinamicilor familiale
Partea 4: Efectele terapiei medicamentoase
Partea 5: Hiperactivitatea în perspectivă
Filed under: ADHD - mit sau realitate? | Tagged: ADHD, copilul hiperactiv, hiperactivitate, impulsivitate, mitul ADHD, modificarea comportamentului, tulburare cu deficit de atenție, tulburare hiperkinetică |
Un alt fel de educație 
eu cred ca am fost un copil cu ADHD:))) si inca sunt la cei aproape 28 ani. nu am stare niciodata, nu poti fi atenta fff mult, ma foiesc, ma frichinesc pe scaun si d-abia astept pauzaaa:)) si cu toate astea am trecut cu brio prin scoli (liceu de top din buc (mihai viteazul), facultate de stat (Ase) si master (Snspa)…) so, cred ca e un mit !!!!
Cred ca esti primul adult cu ADHD de care-am auzit pana acum! :)) Gata, m-am linistit. Ma intrebam eu ce se-ntampla cu copiii astia de nu avem adulti loviti de-acesta boala, sindrom sau ce-o mai fi. 🙂 Si daca si tu spui ca-i un mit…
Oricum, ai avut oarecare noroc ca n-ai prins moda ADHD, cine stie ce ti-ar fi facut. Poate nu medicatie, ca n-am ajuns acolo inca, dar sigur etichetare si ore la psiholog.
da, de etichetare am avut si eu parte!! ca sunt obraznica, ca nu sunt atenta etc. observatii peste observatii. dar ma plictiseaaaaaaaam, ce vrei?:))
Te-nțeleg, am trecut și eu prin plictiseala asta, ca orice copil. Eu am avut (ne)norocul să fiu cuminte și supusă all the way. Tot etichetată, dar pozitiv, de parcă n-ar fi aceeași brânză.
🙂
Intru si eu in disputa asta:)
Si eu sunt mama de copil hiperactiv:)
Are doar patru ani jumate.
Si E ALTFEL. Si, in apararea mea, am gemeni; am putut sa le observ evolutia diferita in mod esential din primele ore de viata. Si nu, nu am avut nici o clipa pretentia si dorinta ca ei sa fie la fel. Si, daca vreti sa stiti, MI-AM DORIT copii obraznici:) copii liberi, cu personalitate, copii care sa nu stea unde ii pui, copii haiosi si indrazneti, plini de resurse, smecherosi si sugubeti. Amindoi sunt cum mi-am dorit. Cel hiperactiv e…hiperactiv. Punct:))))
Andreea, Am citit o caruta de carti, m-am documentat cu mare atentie inainte de a accepta diagnosticul asta.
Acum l-am acceptat. Si toata lumea e mai fericita:)
Iar concluziile mele sunt:
1. DA, multe afectiuni sunt etichetate MULT prea usor ca ADHD; multe tulburari de comportament sunt cauzate de mediul familial si social. ASTA IMI E FOARTE CLAR.
Insa ADHD exista. Acolo unde e diagnosticat corect, ADHD nu constituie o mare chestie. Acolo unde NU e diagnosticat, parintii se frustreaza, copilul e impins in permanenta in corzi, in cele din urma copilului ii scade stima de sine, el devine in orice circumstanta RAU, parintii sunt epuizati si deprimati si incep sa isi piarda controlul si sa aplice metode aiurea etc. Problema se agraveaza.
Asta insa, nu inseamna ca nu a existat undeva la inceput o problema reala, care NU se datora mediului.
2. Simptomele ADHD sunt extrem de clare. Nu vad de ce ai evidentiat niste dispute asupra lor. E adevarat ca fiecare simptom in parte poate fi caracteristic la un moment dat sau altul, oricarui copil. Insa in diagnosticare si recunoastere e mentionat clar: copilul trebuie sa prezinte MINIM 6 din 9 simptome simultan, pe o perioada continua de MINIM 6 luni si care sa ii afecteze viata sociala si performantele PESTE TOT, nu doar acasa sau doar la scoala.
3. hiperactivitate sau deficit de atentie?
pai iar e foarte clar.
Exista 3 tipuri de adhd: unul e denumit generic ADD si se manifesta ca deficit de atentie, FARA hiperactivitate; al doilea e HIPERACTIVITATEA, neinsotita de deficit de atentie; al treilea e ADHD, adica tipul combinat.
Iarasi e foarte clar.
4. CAUZELE acestei chestii nu sunt 100% cunoscute; exista vaste cercetari in domeniu. Dar simptomele sunt cunoscute si clare.
5. ADHD NU E O BOALA; de aia se cheama sindrom:) nu e o afectiune; e o DEREGLARE de comportament care e posibil sa aiba cauze fiziologice, insa care nu are nici o legatura cu a-l scoate pe copil din normalitate, care necesita tehnici speciale de comportament si metode specifice de invatare, dar care, la o adica, nu necesita un spatiu pentru copii cu nevoi speciale; ce vreau sa spun e ca, da, o scoala destupata la creier si un profesor intelept nu ar trebui sa aiba probleme in a intelege hiperactivitatea si a o gestiona.
4. Avind in vedere ca eu NU CRED ca adhd e o boala, sunt cu toata fiinta mea importiva doparii bietilor copii!!!!!!!
Arunc fiecare carte despre adhd care incepe cu medicatia!
5. Cu dragoste si intelegere, problema se rezolva. Exista si alte metode de invatare in afara de cele clasice. Noi le aplicam si merge extraordinar de frumos:)
Bun venit în dispută! 🙂
Mai întâi, vreau să-ți mulțumesc pentru replică și pentru timpul tău. Mă bucur că se discută subiectul ăsta. Si daca tot te intrebai de ce evidentiez disputele privind simptomele ADHD, acesta e răspunsul: am vrut să deschid o discuție, să punem sub lupă ce ni se dă de-a gata, să vedem și alte perspective, să ne punem întrebări, să căutăm informații, să gândim noi înșine.
Nu toți părinții au atitudinea ta ”cercetătoare”, majoritatea probabil se mulțumesc cu un diagnostic pus de un medic care nici nu-l cunoaște pe copil. E drept că la noi lucrurile n-au mers (încă) atât de departe precum în SUA, dar cum incidența diagnosticului crește de la o zi la alta și se vorbeste despre ADHD des (și prost, dacă e să fiu sinceră), cred că e nevoie de cât mai multe atenționări pentru cei care au în grijă copiii.
Ți-am citit cuvintele cu atenție. Dar tot nu văd de ce e nevoie de diagnosticul ăsta, de o etichetă pusă pe copil, dacă nu medicația e soluția. De ce nu putem pur și simplu să zicem că ”X are alte nevoi, alte dorințe” sau ”Lui X nu-i plac situațiile de genul y” sau ”nu-i place să facă aia sau cealaltă”? Ajută cu ceva concret punerea diagnosticului? Chiar tu spui că problema asta se rezolvă cu dragoste și înțelegere. Unde intervine diagnosticul în treaba asta?
Eu n-am negat existența unor probleme la unii copii. Dimpotrivă, mi se pare important să ne ocupăm de ele. Dar nu mi se pare relevant să-i diagnosticăm cu ceva. Dimpotrivă, mi se pare dăunător, atât pentru copil, cât și pentru părinți și alți adulți importanți din viața lui. Ai adus in discuție stima de sine și asta e, într-adevăr, o parte importantă din discuție. Eu nu văd cum îl poate diagnosticarea ajuta pe copil la capitolul stimă de sine. Vorbesc doar de diagnosticare, nu de adaptarea mediului și a purtării celorlalți la nevoile lui, așa-zisul ”tratament”. Nu știu care e atitudinea voastră față de cel mic (probabil e corectă, după grija pe care o arăți pentru el), dar mulți părinți i-ar da de înțeles copilului, verbal sau nonverbal, că e bolnav, că ceva nu e în regulă cu el, or asta nu face deloc bine stimei de sine.
În plus, ce se întâmplă cu adulții care au fost diagnosticați de copii cu ADHD sau e prea nou diagnosticul pentru a ști asta? Eu una n-am auzit cazuri de adulți cu ADHD. Există problema asta și după ce împlinim 18 ani? Pentru că, dacă nu există, aș cam vrea niște explicații. 😉 Chiar sunt curioasă ce pretext mai pot invoca pentru a susține că există ADHD.
Părerea mea e că, în loc să tot căutăm denumiri, simptome, scale de măsurare și tratamente, mai bine am fi mai atenți la copii, la mediul în care îi creștem, la cum îi creștem, la părerile lor despre ce sunt puși să facă la școală. Mai bine i-am asculta și le-am respecta deciziile în chestiunile care îi privesc (inclusiv dacă vor sau nu să meargă la grădiniță sau la școală), mai bine i-am lăsa să învețe ce le place lor, cum și când le place. Și mai bine i-am respecta și le-am acorda statut egal și drepturi identice cu ale noastre.
Sper să nu iei toate cele de mai sus ca pe un atac personal, cum s-a mai întâmplat (vezi comentariile anterioare). Te cred când spui că unul dintre gemeni s-a dezvoltat diferit și are altfel de nevoi. (Din nou, eu NU neg că există probleme, doar atrag atenția că motivele nu sunt în copii.) Și am simțit din ce și cum ai scris grija pentru băiețelul tău. Te admir pentru asta, cum te admir și pentru lecturile extinse, pentru că te-ai documentat înainte de a accepta, pentru că ai refuzat să-i dai medicamente și ați făcut un efort (ca familie) pentru ca nevoile lui să fie împlinite.
BUNA,
am citit in fuga cele scrise de voi si o sa mai recitesc in liniste…. dar simt nevoia sa ma exprim: ca femei si ca mame cred ca avem un al 6-lea simt: ne simtim copilul un pic „altfel”. lasand la o parte si reactiile celor din jur … in ciuda faptului ca sunt copii normali dezvoltati, inteligenti dar mai „altfel” Si ma doare ca mama. Greu la scoala, temele doar impreuna , uneori mai naiv in intrebari, vorbeste cam mult …Sper din tot sufletul ca lucrurile sa se indrepte pe fagasul normalitatii …care o fi aia!!!
Carmen
…poate complic putin lucrurile dar am realizat ca toate suntem demne mame ale fiilor nostri! (demne, poate fi pus si in ghilimele) LARUCA, ANDREEA, va pup!
Cred că e clar că eu și Laruca avem păreri total diferite și îmi dau seama că n-am cum să schimb asta. Îmi pare rău că nu ”ne-am auzit” și că am încercat să conving în loc să ascult și să încerc să înțeleg, măcar problemele de care se lovește Andrei, dacă nu cât de îndreptățiți sunt sau nu specialiștii să-l diagnosticheze cu o boală.
Eu nu încerc să neg existența acestor probleme, ci să deschid și alte căi de investigație. Dar plecăm de la premise diferite și n-avem cum să ajungem la un acord. Eu nu mă voi mulțumi dacă școala lasă ceva ”pozitiv” cât de mic în viața copilului meu, pentru că, în schimbul acelor mici puncte luminoase el/ea va trebui să renunțe la libertate, la autonomie, la joc, la bucurie și la propriile interese. Nu vreau să facă nici cel mai mic compromis când vine vorba de propria educație, ci să aibă libertatea de a-și alege drumul, mijlocul de transport și tovarășii de explorare.
Toate astea nu vin din frustrările mele, pentru că am văzut și eu, multă vreme (vreo 23 de ani) lucrurile la modul ”școala nu e plăcută, dar e esențială”. Am fost un elev de zece, olimpic în fiecare an, cu notă mare la bac, cu notă mare la licență, cu notă mare la admiterea de la master și nici nu mi-a fost greu. Sunt ceea ce oamenii numesc un ”succes”. Dar eu nu mă simt așa. Tot ce am învățat cu adevărat am învățat în pofida școlii, nu datorită ei. Tot ce-am învățat la școală am învățat pentru aprecierea și aprobarea adulților sau pentru a evita pedepsele, certurile și sarcasmul. Învățând, îmi împlineam orice altă nevoie decât cea de a învăța, era mai mult un mijloc decât un scop.
Veți spune că ăsta a fost cazul meu și că nu trebuie să generalizez. Ok! N-o fac, dar întrebați câțiva copii (nu pe ai voștri) cum se simt la școală și dacă sunt mulțumiți.
Mă întreb și de ce percepția generală pare a fi (cel puțin printre elevi și tineri adulți) că școala românească e un dezastru și că e nevoie de o reformă, dacă totul e în regulă? Și nu e suficient să spunem că nu ne regăsim în opinia asta generală, pentru că ea reflectă o nemulțumire de proporții. La nivel mondial, în țările în care părinții au dreptul de a renunța la școlitul de stat în favoarea celui de-acasă sau din școlile democratice, proporția celor care o și fac crește pe zi ce trece. Din păcate, la noi nu există acest drept…
Laruca, dacă mă ”auzi”, sunt sigură că vei decide totul din iubire pentru Andrei și că-i vei fi un sprijin constant de-a lungul vieții și te admir pentru pasiunea cu care lupți pentru el.
@Laruca …Multumesc pentru raspuns. Suntem din Bucuresti, fiul meu are 19 ani, a terminat un liceu cu profil sportiv si mai mult decat atat inca din clasa a unsprezecea, are si un job foarte solicitant (crupier la un casino de 5*). Perioada examenului de bacalaureat nu i-a pus nici un fel de probleme (7,22) in conditiile in care multi copii normali, cu meditatori celebri au clacat. Am lasat la latitudinea lui sa hotarasca ce facultate sa urmeze si n-am fost deloc surprinsi ca si la acest capitol sa fie…atipic. Este convins de utilitatea continuarii studiilor dar nu vrea doar o diploma. Oricum pentru mine a fost o usurare pentru ca, stiindu- l cat se focuseaza pe ceva ce-l intereseaza, m-ar fi stresat gandul ca va fi foarte obosit. Draga mea, poate nu este vorba de ADHD dar fiind absolut dezinteresat de tot ce se incearca a-i fi impus (nu dezvolt), fara sa treaca printr-un filtru numai de el stiut, am intampinat multe probleme, printre care cele mai grele, cu cadrele didactice. Nu-i deloc simplu ca un copil, remarcat inca din clasa intai ca fiind foarte inteligent, sa aiba ulterior note scazute la purtare, corigente (dupa care semestrul urmator media 9), refuz de a-si face temele, de a lua notite, etc, etc…Curaj va doresc si increderea ca Dumnezeu lucreaza! AMIN
Dacă mi se permite o părere, aș îndrăzni să spun că fiul tău este un tânăr perfect normal, independent și încrezător în sine, care are anumite valori când vine vorba de viața proprie. Normal că ați avut probleme la școală, din moment ce acolo copilul nu are niciun cuvânt de spus cu privire la ce i se întâmplă și totul e decis de profesori, directori, programă, minister etc.
Chiar dacă este incomod pentru adulți, a respinge ceea ce ți-e impus este o reacție perfect normală a unei ființe umane, care se presupune că are dreptul la autonomie.
Nu înțeleg ce te îngrijorează. Faptul că nu vrea să facă o facultate așa cum se obișnuiește, adică doar pentru o bucată de hârtie? Eu îl admir pentru asta.
Mariana,
ai un baiat super. Sa te bucuri de el. Chiar daca nu e ADHD, mi-ai dat speranta. Iti multumesc. Poate il voi vedea si eu pe Andrei intr-o zi, facand cu placere ceea ce-si doreste.
Imi pare rau de confuzie, m-am grabit sa trag concluzia ca e vorba de un copil. E un barbat. Si inca unul perfect. Felicitari.
Am căutat puţin pe Net după nişte date care să arate evoluţia diagnosticării cu ADHD în timp. N-am găsit ce-am vrut, dar am dat peste declaraţia unui oficial de la DEA (agenţia americană care se ocupă de droguri) în faţa Congresului american. Ce am înţeles eu de acolo e că în anii ’90 a crescut de cinci ori (500% cum ar veni) numărul de prescripţii medicale pentru ADHD, şi că 80% din aceste prescripţii erau pentru copii. (Datele se referă doar la USA, nu şi alte ţări.) Nu pare absolut ireală o astfel de creştere?
@laruca Draga mea, cat de bine te inteleg si cat de mult as vrea sa stiu daca fiul meu care a trait toate aceste emotii si stari pe care le descrii tu (dar nu a italnit inca oameni de genul educatoarei sau invatatoarei fiului tau) poate fi diagnosticat cu ADHD. Am trecut cu ajutorul Bunului Dumnezeu, prin multe momente dificile, am fost in permanenta legatura cu psihiatrul si psihologul dar inafara de faptul ca este un copil cu o inteligenta peste medie si ca ar trebui mai multa atentie acordata acestor copii, de catre cadrele didactice, nu am primit alt ajutor. Il ador pe fiul meu, care sunt sigura ca a suferit si sufera enorm desi pare curajos si normal. Multumesc, laruca pentru cat suflet ai pus in acest comentariu .
Draga Mariana, cauta un psiholog cu experienta, sa-ti dea un diagnostic. Nu trai cu incertitudine ca nu te ajuta cu nimic., si nici pe copil. Mergi la mai multi ca sa te convingi. Nu stiu unde locuiesti dar eu ti-l pot recomanda pe doctorul Axinte, de la Spitalul Sf. Maria din Iasi (sper sa mai fie acolo). E un om extraordinar. Mi-a dat si niste materiale didactice pentru Andrei: povesti, jocuri, desene (atunci era mai mic).
Cat despre norocul meu…speranta mea a fost tot timpul la Dumnezeu. Este mereu langa mine si El ma ajuta si il ajuta pe Andrei. Eu ii spun mereu ca are un inger bun…prin cate a trecut, de cate ori era sa o pateasca (asa „zapacit” cum e): masina, foc, apa…Si ingerul l-a salvat de fiecare data. Stii, copii astia nu sunt lasati pe lume, chiar asa… singuri. Dumnezeu le da ingeri puternici si mame luptatoare.
Multumesc pentru aprecieri dar sper sa ma fi inteles corect si Andreea si Augustin si altii ca ei.
Daca as putea as muta muntii din loc pentru copilul meu, dar nu pot. Pot in schimb sa ajut oamenii sa-l inteleaga, sa-l accepte. Pe el si pe altii ca el. Si cand nu vor mai exista copii ca ei care sufera nevinovati, atunci nu va mai exista nici boala asta si eu ma voi linisti.
Laruca, eu cred că te-am înțeles.
Tu observi la Andrei un comportament atipic și asta te îngrijorează. Pe lângă propriile observații ai opiniile a diverse persoane cu diverse calificări (educatori, psihologi, medici) care-ți spun despre comportamentul lui Andrei că are un nume: ADHD.
După care ajungi pe acest blog unde citești opinia Andreei/Alfie Kohn (ambii educatori de meserie) cum că însăși existența ADHD-ului merită pusă sub semnul îndoielii, şi teoria mea (care n-am nici o calificare relevantă subiectului în cauză) cum că inflaţia cazurilor de ADHD din ultima vreme nu are de a face cu comportamentul celor diagnosticaţi, ci cu nevoia de control a celor care diagnostichează.
Aparent, ai de a face cu două tabere. Dar cred că aparenţele înşeală aici. Andreea nu încearcă să schimbe diagnosticul nici unui caz anume, ci încearcă să tragă un semnal de alarmă vizavi de o tendinţă („trend”): lejeritatea cu care se diagnostichează cu ADHD. Această tendinţă este evidentă în USA (unde Alfie Kohn are experienţe directe în acest sens); este şi-n România? (Nu ştiu.)
Cred că toţi cei care am luat cuvântul pe acest fir de discuţie putem fi de acord cu faptul că există copii care nu pot sta locului, care nu sunt atenţi decât pentru foarte scurte perioade de timp, care acţionează mai mult sub influenţa impulsului decât a raţionalului. Putem folosi şi eticheta ADHD dacă e să dăm un nume acestui comportament; nu cred că felul în care numim acest comportament e problema.
Problema e, în opinia mea, numărul celor pe care-i etichetăm astfel. Există sau nu cauze care să facă acest număr să varieze de la o generaţie la alta? Eu unul nu reuşesc să identific nimic care să ţină de anatomie şi care să mă convingă că e normal ca azi să fie de cinci ori mai mulţi copiii cu ADHD decât au fost acum 20 de ani. Poate există şi astfel de explicaţii (schimbări în dietă? în cantitatea de informaţii/distracţii la care sunt expuşi copiii?), în care caz aş fi interesat să citesc despre ele.
Şi-atunci, Laruca, dacă te uiţi la subiectul ADHD nu dintr-o perspectivă personală (i.e. comportamentul lui Andrei) ci dintr-una generală (care e impactul ADHD-ului într-o societate), nu ţi se pare legitim modul în care e expusă problema în postarea originală?
Mie mi-a plăcut mult întrebarea cu care ai încheiat prima ta postare: Ce e normal? Nu e o-ntrebare uşoară. Dacă citeşti şi celelalte postări de pe acest blog, probabil ai să realizezi că lait-motivul e acela de a lărgi ceea ce acceptăm sub aceată denumire („normal”). Şi cred că, din această perspectivă, atât tu, cât şi Andreea vă situaţi de fapt în aceeaşi tabără…
ps/ Mă gândeam azi-dimineaţă, pe drum spre job, la procentul acela de 80% prescripţii medicale pentru tratarea ADHD-ului la copii. Deci: 80% copii, 20% restul populaţiei. Copiii nu pot să fie mai mult de 30% dintr-o populaţie, şi-atunci cum se face de sunt ţinta a 80% din totalul reţetelor emise pentru ADHD? Se vindecă ADHD-ul după 18 ani? Nu se mai tratează lumea o dată ce pot decide pentru ei înşişi dacă să o facă sau nu? Hmmm… care să fie explicaţia?
Referitor la ADHD eu am o mică teorie…
Pe vremuri, în şcoli, copiii erau ţinuţi sub control prin ameninţări fizice imediate. Tatăl meu îmi povestea că el încă a prins vremea când nuiaua făcea parte din dotarea standard a unei clase. Eu îmi amintesc foarte clar palmele şi loviturile aplicate de directorul şcolii pe care am frecventat-o. Clar ameninţarea asta funcţiona ca un deterent în momentul în care cântăream dacă să fac ceva „ilegal” (adică neconform cu regulile şcolii) ‘au ba.
Aşa era pe vremuri. Faci cum zice profesoru’ sau încasai bătaie. (Eventual dublată şi de părinţi acasă, dar la mine n-a fost cazul.)
Între timp, lucrurile au alunecat puțin înspre non-violență. Nuiaua a dispărut din clase și parcă, totuși, profesorii nu-și mai permit să bată elevii chiar așa ușor. În schimb n-a dispărut nevoia de a controla „mulțimea” (copiii).
Păi și cum să-i controlezi dacă nu-i mai poți amenința cu bătaia? O variantă e să-i etichetezi de bolnavi și să-i sedezi.
Eu sincer cred că în lejeritatea cu care se-mparte mai nou diagnosticul de ADHD se ascunde această nevoie de control non-violent (?). Dacă nu e așa, atunci aș fi curios ce explicații sunt pentru creșterea numărului celor etichetați cu ADHD. Cum se face că azi sunt de nu știu câte ori (n-am cifre la-ndemână, dar sunt sigur că creșterile au fost mari) mai mulți hiperactivi și incapabili de concentrare decât cu câțiva zeci de ani în urmă?
Părerea mea e că nu s-a produs nici o mutație în creierele copiilor de azi comparativ cu a celor de acum câteva generații. Dacă chiar sunt unii care dau în patologic, atunci procentual ar trebui să fie foarte apropiate oricare două generații. Diferența trebuie că e dată de cei care nu au nimic de a face cu boala; cel puțin nu cu ADHD, ci cu o altă boală – cea a oamenilor mari de a-i controla pe „oamenii mici”.
De acord cu argumentele tale. Pare foarte logic, pentru că ar trebui să căutăm schimbarea nu în copii, ci în mediu. Iar la noi s-a schimbat tipul violenței: nu mai e fizică (și pe larg acceptată, cât de trist), ci mult mai subtilă (verbală, de atitudine). Controlul ”non-violent” e un paradox: din moment ce e control, cum ar veni constrângere, e clar violent, doar că, într-adevăr, pare mai blând.
Mi se pare ciudat cum adulții (și nu mă refer la tine, Augustin:) ) nu recunosc violența din spatele controlului. Controlul e o strategie nocivă pe care o folosim pentru a ne împlini nevoile de siguranță, de protecție, de liniște cu privire la soarta copiilor. Toate acestea sunt ale noastre și n-au nicio legătură cu ei. Transferăm asupra lor temerile noastre, asta în cel mai bun caz. Pentru că alteori suntem pur și simplu obosiți sau nervoși și vrem să scăpăm mai repede de ei. E trist, dar dacă judecăm obiectiv, așa este.
Și mai trist este faptul că nu trebuie să fie așa. Există o cale mai ușoară pentru toți. Putem să avem încredere în copii și să le lăsăm lor responsabilitatea pentru învățare, fiindu-le un partener, nu un supraveghetor. Și totul ar fi muuult mai ușor. Dar cât de greu scăpăm de teamă!
Augustin,
explicatia e simpla. Nu-mi spune ca nu o vezi! In spatele acestor prescriptii este o intreaga industrie. Sume uriase de bani. Banii sunt motorul la tot.
In privinta statisticilor americane, eu as verifica de 10 ori, cam ca tot ce vine de la ei. Sunt cei mai buni „speculanti” posibili, iar mai nou, „ideile” se vand cu cel mai mare profit pentru ca au costuri de productie 0.
Nu, din pacate, si o spun cu regret, nu suntem in aceeasi tabara. Am fost. dar apoi, viata m-a schimbat. Si eu credeam ca pot schimba lumea. Ca toata lumea e o coalitie impotriva libertatii mele. Apoi, am inceput sa ma maturizez. Fara sa vreau.
Stii ce se intampla cu o stanca aruncata in calea apelor? Se erodeaza incet, incet pana cand se transforma in particule fine de nisip si …dispare, undeva in ocean. Apele vor curge mai departe. Au castigat. Asta se intampla si cu „spiritele libere” ale acestei lumi focusate pe interes, bani si putere.
Da, Laruca, există o industrie („Big Pharma”) în spatele ADHD-ului. Și industria asta, ca oricare alta, prosperă atunci când vinde. Cu cât mai mult, cu atât mai bine – pentru ea, pentru industrie. Pentru „clienții” acestei industrii însă, mă tem că poza nu e chiar atât de roză. Și când mă gândesc că (probabil) 80% din acești „clienți” sunt copii, mă ia cu revoltă vizavi de cinismul și mercantilismul acestei industrii pentru care tot ce contează sunt niște cifre scrise pe rapoartele financiare trimestriale.
Okay, deci destinul oricărei stânci e de a se risipi-n ocean. Dar cine aruncă stânca aia acolo, în volbura valurilor? E tot pământul, ăla de-a fost nisip cândva, care din când în când nu mai rabdă tirania apelor şi-şi scoate capu’ la iveală… Din loc în loc, pe fundul apei, fierbe roca – se va răci cândva, e drept, dar nu-i aşa că pân-atunci oferă un spectacol pe cinste? 🙂
o boala, indiferent in ce stadiu si ce manifestari are nu poate niciodata avea”farmec” si nu e „trend” boala aceasta ;ea exista si inainte insa nu era asa de mult „raspandita”
Daca spui ca ai avut, la un moment dat, impresia ca unul din elevii tai are adhd, inseamna ca stii ca acesti copii au un iq mult peste medie, deci nu orice copil rasfatat sau prost inteles la scoala are adhd.
Oricum unui astfel de copil ii trebuie o persoana specializata, un profesor „obisnuit” nu il are numai pe el in clasa, ca sa se ocupe permanent numai de el, mai ales de acum inainte, cand se preconizeaza marirea efectivelor la 35 de copii… sa ai copii care necesita ingrijiri speciale nu e chiar usor.
Dacă fiecărui copil care e declarat cu ADHD îi este atribuit în exclusivitate un profesor pe toată durata şederii sale în şcoală, mai c-aş propune ca toţi copiii să fie consideraţi astfel.
Cu siguranţă fiecare copil merită atenţie, or’ în stilul ăsta de bandă rulantă cu nu ştiu câte zeci de copii per cap de profesor numa’ de atenţie individuală nu cred că se poate vorbi.
Aşa, la un calcul grosier, într-o clasă cu 25 de elevi, după şase reprize a câte 50 de minute fiecare, s-ar chema că fiecărui copil îi este alocat un MAXIM de 12 minute/zilnic. (În realitate, e mult mai puţin, pentru că profesorul îşi petrece mare parte din timp făcând pe poliţistul, testând, vorbind singur sau visând absent, nicidecum concentrându-se pe nevoile INDIVIDUALE ale copiilor.)
Păi eu după opt ore de lucru şi două pe drumuri şi tot găsesc mai mult de 12 minute/zi pentru fiecare din copiii mei (se-ntâmplă că am doar unul). Cred că media e mai aproape de 120 minute/zi decât de 12.
Şi-atunci: poate, totusi, nevoile copilului (inclusiv cele educaţionale) sunt mult mai bine luate în considerare acasă, decât în ditamai instituţia… Nu?
ps/ Şi-aş face rămăşag că mult mai puţini părinţi au tendinţa de a-şi eticheta copiii cu ADHD decât profesorii. Poate şi pentru că au mai mult timp şi răbdare cu progeniturile…
E clar că o boală nu e un trend și nu are farmec, dar ADHD nu e o boală reală. :))
E clar că există comportamente care le sunt dăunătoare atât copiilor ”suspectați”, cât și celor din jurul acestora și e normal să încercăm să facem ceva. Dar eu cred că aceste comportamente (apropo, nu e ciudat că astea sunt singurele indicii ale bolii? adică n-au găsit nimic fizic sau chimic sau mai știu eu cum în corpul lor) vin din diferențele inerente dintre copii: unii sunt mai obedienți și au nevoie de aprobarea adulților, alții sunt răzvrătiți și au nevoie de autonomie. Ei, ce să facem cu cei din urmă, că doar nu vrem să se ia? Le punem o etichetă și îi tratăm sau măcar reușim să-i stigmatizăm.
Normal că e mult mai liniștitor să spunem că ceva e în neregulă cu copiii decât să admitem că ce le facem noi la școală sau acasă este inuman.
Îți înțeleg îngrijorarea pentru acești copii. Am simțit-o și eu în legătură cu elevul de care vorbeam. Însă ADHD-ul e cusut cu ață albă. Cel mai probabil e că acel băiat n-ar fi avut nicio problemă într-un mediu școlar democratic sau dacă ar fi fost școlit acasă. Dar, nah!, cum să afli?
Eu nu am o teorie si nu sunt nici in trend. Sunt doar mama. Mama unui copil cu ADHD. Sunt profesoara de fizica (desi nu mai predau) dar nu voi emite judecati de valoare precum cele din articol. Ce stiu eu?
Doctori, psihologi, profesori se intrec unii pe altii sa faca studii “fara cusur”, statistici “edificatoare” si articole pe masura. Eu ii inteleg. Asta e jobul lor. Dar in timp ce citeam ma gandeam, oare mai exista cineva care sa faca si altceva? Cineva care sa caute un leac? Daca toti se pierd in astfel de monologuri filozofale gen “oul sau gaina”, atunci minunea asteptata de copilul meu, de mine, de intreaga familie, se va lasa mult asteptata.
Eu nu am cazut in capacana ADHD-ului, nu doresc sa-mi controlez copilul si nici nu pot sa-l las sa aibe singur responsabilitatea temelor, pentru ca pana la ora 00.00 tot nu ar termina. Si nu pentru ca nu poate sau pentru ca nu vrea ci pur si simplu pentru ca nu-si poate mentine atentia asupra lor. Nu credeti? Asta pentru ca pentru noi, normalii, chestia asta se face automat la nivelul creierului, fara sa stim macar. Vrem sa facem un lucru? Il facem? La Andrei lucrurile se petrec altfel. Vrea sa faca temele. Se apuca serios de lucru (fara sa-i spun eu), dupa 2 randuri, gaseste ceva de citit langa el, apoi ceva de completat, s.a. Face mai multe odata si nefiind Napoleon, nu-i mai iese nimic. De multe ori nici nu mai stie de la ce a plecat.
Sa subliniez niste lucruri importante:
• Andrei are toate simptomele (mai putin agresiunea, asta a fost artificial adaugata). Din experienta mea pe forum, putini copii cu ADHD sunt si violenti.
• Andrei se manifesta la fel: la scoala, acasa, pe stada, in vizite. “Crizele” sunt mai grave atunci cand sunt prezenti mai multi copii, mai multi oameni, mai ales necunoscuti. Vorbesc lunar cu invatatoarea despre evolutia lui, problemele care apar, conflicte cu alti copii, s.a.
• Andrei nu are un comportament unic. El e un copil surpiza. Stai si discuti cu el despre dinozauri, fosile si paleontologi, ca intre adulti cunoscatori. Iti povesteste un film cap-coada, cu tot cu replica. Iti pune1000 de intrebari. Deodata se produce un click si comuta pe cu totul alta persoana: devine agitat, se foieste, vorbeste mult, repede si fara sens, sare, alearga dintr-o parte in alta pana ametesti doar urmarindu-l si asta il distreaza, nu te mai poate intelege pentru ca nu mai “aude” ce spui, il pui sa fac un lucru simplu, se duce iar pe drum gaseste altceva de facut si apoi nici nu mai stie ce trebuia sa faca. Daca il certi, se apuca brusc de plans cu crize de genul” Eu nu sunt bun la nimic. Sunt doar rau. Trebuie sa sa plec de acasa…” si alte grozavii.
• Andrei nu a luat niciodata “sedative”.
• Andrei s-a nascut si a crecut intr-o familie sanatoasa si fericita. Iubirea a fost primul lucru pe care l-a invatat. Tot timpul liber, disponibil il acordam copiilor. Eu, de cand a inceput Andrei scoala, stau cu el, acasa (am si o fetita de 1,6 ani si sunt inca in concediu). Sotul meu, cand vine de la servici, mai intai sta cu ei: se joaca, vorbeste cu ei , s.a. Uneori, abia la ora 21.00 , cand se culca Andrei, reuseste sa stea la masa.
Augustin si Andreea inainte de a stabili cu certitudine matematica ce e real si ce nu, haideti putin in universal nostru!
Stiam ca am un copil hiperactiv de cand era in burtica si se invartea de ma trezea din somn, de cand sarea la 4 luni pana te dureau mainile, de cand alerga prin casa la 11 luni de nu-l mai prindeai.
La 3 ani a mers la gradinita si educatoarea mi-a dat trimitere la psiholog. Am refuzat. Dar a venit un psiholog la gradinita la o sedinta si am mers si eu la el. Stiam sigur ca imi va spune ca am un copil hiperkinetic dar foarte inteligent. Dupa 2 sedinte: surpriza: ADHD. MI-a explicat ce e si mi-a spus: “Este mai inteligent decat media varstei lui dar emotional e cu 2 ani in urma celorlalti”. Am mers la alt psiholog. Dupa 1 sedinta acelasi diagnostic. Am refuzat sa cred. M-am impotrivit.
Dupa 2 ani grei, la 5 ani am vrut sa schimbam gradinita (ne mutasem) si dupa o luna am lasat educatoarea de acolo plangand ca un copil, neputincioasa in fata lui, care se rostogolea amuzat peste sute de creioane colorate. L-am dus inapoi la fosta gradinita la “doamna Goguta lui” care a recunoscut ca desi are o problema, este imposibil sa nu te atasezi de el si ca ii era deja dor de el.
Dar m-am trezit si eu cu ocazia asta. Am mers din nou la psiholog, apoi la psihiatru, apoi la neurolog. I-am facut encefalograma, radiografie si chiar RMN. Biologic totul era OK. La Iasi am intalnit un doctor care mi-a spus sa ma linistesc cu analizele si ca Andrei e un copil “la limita normalului”. Este altfel decat ceilalti copii de varsta lui dar nu necesita medicatie decat daca vreau eu. Nu. Eu nu vreau sa-mi vad copilul drogat chiar daca as fi ultima persoana de pe Terra care l-ar intelege.
Au urmat 2 ani de psihoterapie, timp in care am invatat si eu cum sa-l ajut, cum sa lucrez cu el, diverse jocuri stimulative, s.a.
La 7 ani a mers la scoala. Dumnezeu mi-a scos-o in cale pe doamna invatatoare care e un dascal de nota 10 si un om de 10+.
Initial, nici ea nu a crezut in existenta acestei boli. Dupa 1 luna a recunoscut ca e exact asa cum ii scrisem eu, nu ca psiholog sau specialist, ci ca mama cu experienta in ADHD: simptomele lui si cateva sfaturi. Mai mult, doamna a gasit niste metode propprii demne de admiratie: daca se foia in banca, il mangaia usor pe cap, daca vorbea neintrtebat, il atingea usor pe umar iar daca se pierde in visare, merge langa si el si urmareste randul cartii din care citeau cu degetul ei, focusandu-i atentia. Paranteza: si dansa are o clasa cu 30 copii mici de 8-9 ani, majoritatea baieti: “100% inteligenti, 80% neatenti, 60% neastamparati” si poate lucra cu rezultate bune, cunatificabile cu un copil cu ADHD.
Si dupa 2 ani cu el, doamna invatatoare s-a hotarat sa faca o facultate: Psihologie “E un domeniu interesant care ma va ajuta in munca cu copiii”.
Si doamna educatoare urmeza acum aceleasi cursuri.
Concluzia de aici e simpla: “Just because you don’t see, it doesn’t mean is not there”.
Istoria ADHD-lui e corect scrisa acolo. Dar e incorect ca plecand de la boala cu “leziuni cerebrale” sa ajungem , pas cu pas, la concuzia ca nu exista. Nu e real. Deci problema e rezolvata.
Andrei e real. Si problema lui e reala. Este diferit fata de ceilalti copii de varsta lui, de la scoala, de la joaca, chiar si fata de sora lui (care e perfect sanatoasa si normala). O stie el si o simt si ceilalti copii. Odata, o colega de-a lui mi-a spus despre el “Stiti, invata bine dar ramane uneori in urma la scris. Stiti ce frumos deseneaza? Are talent, chiar daca e mai mic”. Doamna le-a zis ca Andrei e doar putin mai mic ca ei, ca sa le dea o explicatie la comportamentul lui. Dar are si un coleg care il fugareste si il sicaneaza mereu (probabil un hiperactiv, usor agresiv, dar tot copil).
Dupa cate am inteles din discutiile pe forumuri de la alte mame, copii cu ADHD seamana intre ei destul de bine dar nu sunt identici. Noi “normalii” suntem la fel toti? Daca da, nu am fi avut discutia asta acum. Ar fi fost un consens unanim, o lume roz, perfecta, ingrozitor de plictisitoare.
Ca si cadre didactice, incercati sa-i intelegeti si sa-i sprijiniti. Daca aveti un copil suspect, nu diagnostricat cu ADHD, asta nu inseamna ca puteti lua asta ca baza pentru afirmatii de genul: “e un trend la moda”, “nu e o boala treala”, s.a
Asta nu se citeste in carti si nici nu se invata. Se traieste zi de zi.
In final as putea spune ca ii multumesc lui Dumnezeu zilnic pentru acest copil, asa cum e. Il iubesc si nu l-as schimba (nici daca as putea) pentru nimic in lume, cu un altul, “normal” dar, nu e zi sa nu sper ca poate azi s-a descoperit acel leac care sa-i aduca linistea, multumirea si impacarea cu sine insasi: sa fie “normal”.
Iar celor care spun in gura mare, zambind, ca ADHD nu exista, le mai pot spune doar atat: “Veniti si traiti cu Andrei o saptamana. Dupa aceea, priviti-ma in ochi si spuneti-mi ca ADHD, sindrom sau boala, nu e real. Si daca tot nu ati inteles, sa nu va dea Dumnezeu sa intelegeti cat e de real”
Tuturor, care ma cred sau nu, ma inteleg sau nu le urez ”Multa sanatate! si Dumnezeu sa va deschida inima, sufletul si mintea!”
P.S.
Ce e normal?
Normalul e ceea ce credem noi, marea majoritate ca suntem. Ceea ce depaseste limitele, impuse tot de noi, e anormal. Nu cu mult timp in urma era normal ca pamantul sa fie centrul universului. Intre timp am invatat multe. Sa invatam sa largim si limitele “normalului”, sa le facem loc langa noi si autistilor, copiilor cu ADHD, agresivilor si lista e cu mult mai lunga decat o cunosc eu.
În primul rând, bine ați venit, Iaruca și Mariana! Vă mulțumesc pentru încrederea cu care ați scris despre copiii voștri și dificultățile prin care treceți.
Apoi, aș vrea să clarific ce este acest articol și la ce servește. Am găsit un articol foarte interesant despre ADHD, scris de ALfie Kohn, dar fiind destul de lung, am decis să scriu un fel de prezentare care să incite curiozitatea și să-i ducă pe cititori la textul integral. Din câte am văzut, majoritatea cititorilor s-au rezumat la fragmentele extrase de mine. Deci nu-i de mirare că nimeni n-a sesizat logica argumentelor. Promit să traduc textul integral, în două postări. Care a fost intenția mea? E simplu: aș vrea ca adulții să se gândească mai bine înainte de a lua decizii care o să-i marcheze pe copiii pentru totdeauna, fie că este vorba de medicație, de modificare a comportamentului sau de simpla etichetare. Mi se pare foarte periculos să punem un nume copilului care se manifestă într-un anumit fel și el să trăiască mereu cu impresia că este ”altfel”, chiar dacă ne rezumăm la asta și nu intervenim mai serios. Copilul va simți atitudinea diferită pe care părinții și profesorii o au față de el și ce se va întâmpla cu stima lui de sine?
Nu disprețuiesc problemele cu care se confruntă copiii și părinții, dimpotrivă. Tocmai îngrijorarea față de aceste necazuri m-a făcut să scriu acest articol. Dar ceea ce vreau să arăt este că ne putem păcăli ușor și putem privi înspre copil, când ar trebui să ne uităm la mediu.
Dau două dintre exemplele tale:
”Eu nu am cazut in capacana ADHD-ului, nu doresc sa-mi controlez copilul si nici nu pot sa-l las sa aibe singur responsabilitatea temelor, pentru ca pana la ora 00.00 tot nu ar termina. Si nu pentru ca nu poate sau pentru ca nu vrea ci pur si simplu pentru ca nu-si poate mentine atentia asupra lor.” – cred că nu ai citit acest articol din care putem trage concluzia că temele sunt doar o corvoadă inutilă. Așa că mi se pare normal ca Andrei să le amâne cât poate și să considere alte activități mai interesante. În plus, dacă întrebăm câțiva părinți, la întâmplare, cum se descurcă cu temele, vom primi multe răspunsuri asemănătoare. Probabil că Andrei se manifestă mai puternic decât alți copii, dar este, cred eu, doar o nevoie a lui de libertate și autonomie. Eu una m-aș uita mai atent la teme și la rostul lor (dacă au vreunul:)), nu la copil.
”Mai mult, doamna a gasit niste metode propprii demne de admiratie: daca se foia in banca, il mangaia usor pe cap, daca vorbea neintrtebat, il atingea usor pe umar iar daca se pierde in visare, merge langa si el si urmareste randul cartii din care citeau cu degetul ei, focusandu-i atentia.” – mi se pare normal ca un copil să vorbească neîntrebat și să se foiască. Doar pentru că noi aplicăm o disciplină rigidă în școală, nu înseamnă că un copil ar trebui să stea 50 de minute în bancă și să vorbească numai când și despre ce este întrebat de învățător. Știu că mulți ajung să se supună la regulile astea, dar asta nu înseamnă că nu sunt absurde și că nu încalcă drepturi elementare ale copiilor. Părerea mea este că Andrei reacționează așa pentru că se apără de un mediu rigid și coercitiv.
Spui că, biologic, nu e nimic în neregulă cu el. Atunci ce este în neregulă cu el? Faptul că unii adulți îl judecă drept prea zvăpăiat? De când putem lua un ”simptom” drept singur indiciu al unei boli? Nu înțeleg cum poți crede psihologii și educatoarea/învățătoarea că Andrei e bolnav, dar nu crezi un medic care, cu dovezi palpabile, ți-a spus că e ”la limita normalului”, deci sănătos. Aș fi curioasă să aflu ce argumente te-au convins.
Spui așa: ”Doctori, psihologi, profesori se intrec unii pe altii sa faca studii “fara cusur”, statistici “edificatoare” si articole pe masura. Eu ii inteleg. Asta e jobul lor. Dar in timp ce citeam ma gandeam, oare mai exista cineva care sa faca si altceva? Cineva care sa caute un leac? Daca toti se pierd in astfel de monologuri filozofale gen “oul sau gaina”, atunci minunea asteptata de copilul meu, de mine, de intreaga familie, se va lasa mult asteptata.” Bănuiesc că te referi la specialiștii care au găsit dovezi că ADHD nu există, dar ei nu au pornit de la premisa asta, ci de la o întrebare legitimă: este ADHD o boală sau nu? Ce-i diferențează de specialiștii care se chinuie să dovedească contrariul (deși încă n-au reușit măcar să dea o definiție clară), doar concluzia? Iar în opinia specialiștilor ”leacul miraculos” există și poartă numele de stimulent (mulțumim Augustin pentru cifrele legate de prescripțiile medicale din SUA).
Întrebi ce e normalul și ai dreptate să spui că e o noțiune subiectivă, însă tocmai asta ar trebui să ne pună pe gânduri: avem cu adevărat dreptate când îi considerăm pe acești copii ”altfel”, luându-ne doar după propriile definiții de normalitate? Care e normal: un copil obedient, care rezolvă cuminte sarcinile impuse de un adult, vorbește doar când e întrebat și stă în bancă zece ore dacă nu se sună de ieșire, sau unul care vrea să se miște și să vorbească liber și spontan?
Cred că suntem amândouă destul de pasionate de subiectul ăsta și sunt multe șanse să nu ne ”auzim” una pe alta din cauza părerilor contrare. Mi-aș dori să nu te simți pusă la zid, pentru că nu asta e intenția mea. Mi-aș dori să putem discuta, să ne punem și să răspundem la întrebări, iar dacă nu putem cădea de acord, să acceptăm că avem păreri diferite. Însă, până una alta, toată povestea asta cu ADHD-ul îl afectează emoțional pe Andrei, chiar dacă am înțeles că are tot sprijinul și iubirea voastră. Sunt curioasă cum s-ar purta dacă ar fi școlit acasă sau la o școală democratică…
Andreea,
nu ma simt pusa la zid dar sunt trista. Intr-adevar nu ne „auzim”.Tu pentru ca esti concentrata pe “scoala abuziva” si eu pentru ca am fost de atatea ori lovita incat numai articolele de genul asta imi lipseau. Te inseli. Le-am citit pe amandoua. Iar rezumatul tau e OK dar prea succint. Nu asta e problema mea.
Nu e vorba exclusiv de articol; nu asta m-a facut sa va scriu. Ci, reactia voastra, gen : „Sa aplaudam! Asa e, Si eu am vazut ceva de genul asta. Uite inca o statistica….”
V-am scris si acum imi pare rau ca am facut-o. Au inteles numai cei care intelegeau deja. Voi, cum spuneai si tu, nu ati „auzit”. Augustin a venit cu inca o statistica ….iar tu ma „acuzi” ca il fac pe copilul meu sa se simta diferit.
Nu eu il fac sa se simta diferit. Si nici scoala. E vorba de „ceilalti”, de „normali”, mai ales copiii. Asta e problema lui. Din cauza asta sufera. Daca ai fi citit mai multe de pe forumul nostru in loc sa „arunci articolul” si „sa fugi”,. ai fi inteles ca acesti copii au mari pobleme in a socializa cu cei din jurul lor. Ei isi doresc prieteni dar ceilalti ii vad ca pe niste „ciudati” si nu numai ca nu le dau multe sanse dar sunt si foarte agresivi cu ei. Ei, spunea o mama, „atrag bataia”. Si in legatura cu asta ti-am pus o intrebare relativ simpla care a ramas in van…
Asta e adevarul cel mai crud: nu pot socializa. Nu temele. Nici scoala „ne-democratica”. Nici cadrele didactice (cel putin pana acum). In lumea lui, sunt convinsa ca nu da doi bani pe toate astea, ci pe cei cred ceilalti „copii” despre el. El deseneaza ca sa fie admirat. El alearga f. bine ca fie aplaudat. El „joaca teatru” ca sa fie in centrul atentiei. Face orice ca sa fie bagat in seama. Iar o atitudine ca a ta, oricat de „democratica” ti s-ar parea ca este, nu-l va ajuta deloc.
Ar mai fi de punctat cateva aspecte:
1. Temele nu sunt degeaba. El nu primeste nici teme grele si nici multe. Le primeste ca sa aprofundeze informatiile pe care le-a primit in ziua respectiva. De aceea, noi nu facem temele pe a doua zi, ci le facem in ziua in care le-a primit. Atunci e momentul optim, sa cimenteze. Si metoda da roade (daca reuseste sa fie atent). El e capabil sa invete o pozie de 3 strofe in 1/2 ora doar citind-o (cu tot cu intonatie, semne de punctuatie, s.a) sau nu reuseste sa o faca nici in 5 ore, daca nu se poate concentra.
2. Doamna invatatoare este una din cele mai putin restrictive persoane pe care le cunosc. Din nou “judeci” fara sa “vezi”. Si metoda ei da roade iar Andrei o iubeste mult. Daca greseste, se gandeste mai intai ca o va dezamagi pe doamana, nu ca va lua o nota mica. Daca ia o nota mare, e bucuros ca au vazut si copiii ce bun este el si ca eu voi fi mandra de el.
3. Domnul doctor mi-a dat diagnosticul de ADHD. Dar, tot el a zis ca nu este intr-o forma atat de avansata, incat sa ia medicamente. La asta se referea „limita normalului”. Ca si la autisti, nu toti sunt pe aceeasi scara a “severitatii” bolii.
4. Ce ma convins? Crizele lui din senin. Si aici spun (sper sa nu te superi) ca, daca ai fi mama nu ar trebui sa-ti explic. O simti. Cand e mic, pui totul pe seama inocentei varstei, oboselii, s.a. Pe masura ce creste, se vede „cu ochiul liber”. De aceea ADHD-ul se diagnosticheaza atat de tarziu (dupa 2-3 ani, cel ,mai bine la 7-8 ani).
5. Baiatul Marianei nu are nici o problema (si ma bucur enorm). Ea doar povestea ca a simtit si ea atitudinea celorlalti vizavi de un copil „diferit”. Despre asta era vorba.
Te grabesti prea mult sa pui la zid parintii „absurzi” si scoala „nedemocratica”, cu temele „inutile” si cadrele „inguste la minte” incat, nu mai „simti ” esenta.
Eu nu stiu ce probleme ai avut tu in scoala. Eu una (si am prins 10 ani si in perioada comunista) imi aduc aminte cu drag de ea. Nu spun ca a fost perfect dar sunt ceea ce sunt, in parte, si datorita ei. Sunt profesori pe care nu am sa-i uit niciodata: domnul Iov care mi l-a „prezentat” pe Newton, domnul Balan care m-a imprietenit cu „Eminescu”, domnul Pop (facultate) care m-a „invatat sa invat” si lista poate continua. Au fost si profesori de care nici nu-mi aduc aminte pentru ca au trecut prin viata mea fara sa lase nimic bun. Dar, pana la urma, daca o experienta de viata iti lasa ceva „pozitiv” cat de mic, atunci ea merita traita. Daca nu o faci, viata va trece pe langa tine.
Cu acestea, inchei aici si avand in vedere ca monologam in paralel, imi voi lua adio de la acest blog si cum spuneam: ”Multa sanatate! si Dumnezeu sa va deschida inima, sufletul si mintea!”