Suferă copiii neliniștiți (V)

de Alfie Kohn

Hiperactivitatea în perspectivă

Chiar și acei cercetători care sunt mulțumiți atât de diagnosticul hiperctivității, cât și de utilizarea Ritalinului au recomandat multă grijă în prescrierea medicamentului și în decizia asupra cui îl ia. Dar practic toate recomandările de bun simț oferite în jurnalele profesionale sunt ignorate de rutină de către medicii din țară.

Suferă copiii neliniștiți (IV)

(continuare)

de Alfie Kohn

Efectele terapiei medicamentoase

Dacă accentul pus de cercetători dă la o parte munca de prevenire, cauzele din mediu și formele alternative de terapie, un tipar asemănător apare și în cazul clinicienilor. Cea mai tulburătoare consecință a prezumției că un copil neobișnuit de distras sau impulsiv suferă de o boală este tendința de a recurge la medicație pentru a rezolva problema.

”Prezumțiile de organicitate au fost deseori folosite, în practică, drept justificare pentru prescrierea medicamentelor”, scriu Jacobvitz și Sroufe. Sroufe a adăugat într-un interviu: ”Majoritatea copiilor hiperactivi din ziua de azi sunt tratați cu Ritalin – marea majoritate.”

Suferă copiii neliniștiți (III)

de Alfie Kohn

Forța dinamicilor familiale

Pe lângă posibilitatea ca simptomele atașate hiperactivității să rezulte din mediile școlare inadecvate și din eșecul academic, un număr de studii au aflat că tiparele familiale denaturate acompaniază de multe ori hiperactivitatea. Așa cum au sintetizat cercetările Weiss și Hechtman, ”Familiile hiperactivilor tind să aibă mai multe dificultăți, mai ales în  zonele sănătății mentale a membrilor, a relațiilor conjugale și, mai ales, a climatului emoțional al căminului…  și tind să folosească abordări mai punitive și mai autoritare în creșterea copiilor decât alte familii”.

Suferă copiii neliniștiți (II)

de Alfie Kohn

Problema ar putea fi clasa

În lumina acestor considerente, dezacordurile privind posibilitatea ca un anumit copil să fie ”hiperactiv” par să însemne ceva mai mult decât nesiguranță cu privire la aplicarea unui diagnostic prestabilit. Luați în considerare argumentul destul de clar al lui Kenneth D. Gadow, profesor de educație specială la State University of New York din Stony Brook: ”Ceea ce este diagnosticat de un medic ca hiperactivitate poate fi considerat tulburare emoțională sau ’sindromul copilului răsfățat’ de către un alt medic.”

Suferă copiii neliniștiți (I)

de Alfie Kohn

Deși aproape un milion de copii primesc regulat medicamente pentru

a controla”hiperactivitatea”, știm puțin despre ce este această afecțiune

sau dacă este cu adevărat o afecțiune

În martie 1902, dr. George Still stătea în fața Colegiului Roial al Medicilor, în Londra, și descria câțiva copiii pe care îi observase – mai ales băieți – care i s-au părut neastâmpărați, pasionați și predispuși la probleme. Copiii sufereau, declara el, de un ”defect anormal de control moral”.