Cum să-ți sfătuiești și să-ți ajuți copiii fără să-i (și să te) înnebunești (II)

de Peter Gray

 

Recomandări pentru a-ți ajuta copiii fără a-i sâcâi

Mulți părinți din zilele noastre își duc copiii la sporturi conduse de adulți deoarece le consideră mai sigure și mai bune pentru ei decât joaca liberă. Dar, de fapt, există dovezi conform cărora este mai probabil ca cei mici să sufere accidentări serioase la astfel de sporturi decât în timpul jocului liber (vezi postarea de pe 27 Oct. 2009 și cartea lui Mark Hyman, Until it Hurts: America’s Obsession with Youth Sports). Pentru a îndeplini cerințele de a ”câștiga” sau de a deveni ”vedete” în sporturile conduse de adulți, copiii joacă accidentați, își suprasolicită anumiți mușchi, anumite oase și încheieturi, din cauza naturii repetitive a activității, și se implică în confruntări fizice și eforturi pe care discernământul lor nu le-ar permite dacă s-ar juca liber.

Cum să-ți sfătuiești și să-ți ajuți copiii fără să-i (și să te) înnebunești

de Peter Gray

 

Recomandări pentru a-ți ajuta copiii fără a-i sâcâi
Ne iubim copiii. Vrem să-i protejăm. Vrem ce-i mai bun pentru ei. Nu vrem să facă aceleași greșeli pe care le-am făcut noi. Suntem pe planeta asta de mai mult timp decât ei și știm unele lucruri pe care ei nu le știu. Și, astfel, le oferim sfaturi și ajutor pe care nu le-au cerut și nu le vor, iar ei le resping sau le ignoră. Și apoi, ceea ce era o pornire pozitivă de a ajuta devine o confruntare. În unele cazuri, pornirea noastră de a ajuta ne face să devenim o adevărată pacoste pe capul copiilor noștri. Ne ținem metaforic (și uneori fizic) de capul lor, încercând să-i îndrumăm la fiecare intersecție de pe drum și să împiedicăm sau măcar să le amortizăm fiecare cădere.

Sfaturile nesolicitate: eu le urăsc, tu le urăști și la fel copiii tăi

de Peter Gray

 

De ce nu ne plac mai ales sfaturile necerute date de cei dragi?

”Să ai o zi bună!” îi spune mama fiicei sale adolescente, la care fata răspunde: ”Mamă, vrei te rooog să nu-mi mai spui ce să fac?”. Empatizez cu ambele părți din această glumă veche. Câteodată ne enervăm atât de tare pe sfaturile necerute, încât cel mai nevinovat și binevoitor sfat devine intolerabil.

Copilul privat de libertate

de A. S. Neill

Numele lui este Legiune. Trăiește în fiecare colț al lumii. Locuiește în orașul nostru, după primul colț, stă la o bancă banală într-una dintre milioanele de școli de tip baracă și, mai târziu, la un birou și mai banal  într-un oficiu sau într-un magazin. Este docil, predispus la obediență față de autoritate, speriat de critici și aproape fanatic în dorința lui de a fi normal, convențional, corect. Acceptă ce a fost învățat și-și transmite toate complexele, fricile și frustrările copiilor săi. De curând l-am întrebat pe un fost elev al uneia dintre cele mai faimoase școli publice: ”Câți băieți din școala voastră au ajuns să conteste întregul sistem?” Fără a-și lua un răgaz de gândire, mi-a răspuns: ”Aș spune cam 3 %”.

Psihologii susțin că cel mai mult din răul de ordin psihic față de copil se face în primii cinci ani din viața lui. Este poate mai aproape de adevăr să spunem că primele cinci luni sau săptămâni sau poate minute pot face un rău care durează o viață întreagă. Privarea de libertate începe cu nașterea, nu, începe cu mult înaintea ei. Dacă o femeie reprimată cu un corp rigid poartă un copil, cine poate spune ce efect va avea rigiditatea maternă asupra nou-născutului?

Alexander Sutherland Neill

Alexander Sutherland Neill (17 oct. 1883 – 23 sept. 1973) a fost un educator progresiv scoțian, fondatorul școlii Summerhill, care îi urmează și astăzi filozofia educațională. A fost fiul unui învățător și a absolvit Universitatea din Edinburgh în 1912, devenind directorul școlii Gretna Green din Scoția doi ani mai târziu. Aceasta a fost o perioadă dificilă, iar nemulțumirea sa crescândă față de sistemul școlar este vizibilă în notițele pe care le-a publicat ulterior sub numele de A Dominie’s Log.