Instituția copilăriei

de John Holt

Desigur, într-un anumit sens, copilăria nu este o instituție, ci un fapt al vieții umane. La naștere viața noastră depinde de ceilalți, care ne îngrijesc, ne încălzesc, ne spală și ne apără de pericol. În această privință suntem asemănători celorlalte animale. Dar spre deosebire de majoritatea animalelor, nu ne depășim neajutorarea și dependența în câteva luni – durează ani. Acesta este un fapt al copilăriei, un fapt la fel de vechi precum omenirea. Dar un alt fapt este acela că, pe măsură ce creștem, devenim din ce în ce mai apți de a ne purta singuri de grijă.

Când predam la o școală din Colorado am avut pentru o vreme ca elevi doi gemeni din Italia. Un american care locuia în vecinătatea școlii auzise de ei cu câțiva ani înainte, pe când călătorise în Italia, și devenise părintele lor adoptiv. Când erau foarte mici, la cel mult patru sau cinci ani, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, părinții lor dispăruseră  – uciși sau luați prizonieri. Cumva, acești doi băieței reușiseră să supraviețuiască timp de câțiva ani, într-un oraș mare, într-o țară răvășită și dezbinată de război, în mijlocul unei sărăcii și privațiuni teribile – singuri singurei. Se pare că găsiseră sau își construiseră un adăpost într-un cimitir și trăiau cerșind sau furând cele necesare. Abia după câțiva ani de acest fel au fost descoperiți și luați sub aripa statului. Trăiau într-un orfelinat când americanul a auzit prima oară de ei și a început să se intereseze de creșterea și educația lor. Îi înscrisese la școala noastră pentru o vreme, deoarece credea că le-ar fi util să știe limba engleză și spera că ar putea s-o învețe acolo. Citește în continuare

Ana are mere

Am învățat să scriu și să citesc pe la cinci ani. Nu-mi aduc prea bine aminte dacă a fost inițiativa mea sau a bunicii, însă știu sigur că citisem abecedarul de la cap la coadă și trecusem la cărțile ”serioase” de povești înainte să încep clasa I. La fel ca mine, mulți alți copii învață să citească și să scrie acasă, cu părinții sau chiar singuri, pe cărți de povești, ziare, cutii de cereale, firme de magazin etc. Sigur ați auzit de cel puțin un caz de acest fel, având în vedere că în general sunt motive de laudă, de parcă ar fi ceva extraordinar. Dar ce e atât de fantastic la un copil care învață să citească fără ajutorul școlii, socotit pe nedrept  indispensabil? Poate doar dacă îl comparăm cu mulţimea de copii care intră foarte greu sau deloc în lumea literelor, deși beneficiază de ajutorul școlii. Citește în continuare

Despre greșeli în ”Learning All the Time”

 de John Holt

Se spune că esența intuiției lui John Holt despre învățare și copii este prinsă în Learning All the Time și trebuie să spun că am găsit aici, într-o formă sintetizată, ideile de bază din cele trei cărți ale lui pe care am apucat să le parcurg până acum. Am dat peste un capitol care m-a pus pe gânduri: corectarea greșelilor de vorbire (dar nu numai!), o adevărată manie a mea și a multor altora.

Cred că mi se trage din necesitatea de a vorbi corect și elegant ce mi s-a inculcat în școală, adâncită în facultate (de Litere) și ajunsă la paroxism în cele câteva luni de predat limba și literatura română. Desigur, raționalizând, îmi spun că o fac pentru binele celorlalți, dar adevărul e că satisfacția (sau exasperarea) pe care o simt când ”depistez” o greșeală are foarte puțin de-a face cu cealaltă persoană și foarte mult cu propriile  standarde și idei despre ce înseamnă să fii adult și/sau profesor. Când eram profesoară credeam a fi de datoria mea să subliniez și să explic greșelile, chiar dacă întotdeauna mi s-au părut a fi utile pentru învățare. Acum îmi dau seama că a le diseca pentru a vedea ”unde s-a greșit” nu e un mod politicos sau eficient de a-i ajuta pe copii să învețe, pentru că mesajul emoțional pe care îl transmitem este unul descurajant și, până la urmă, condescendent. Îl las acum pe John Holt să vă explice de ce: Citește în continuare

Drepturile civile ale copiilor

de John Holt

Nu vreau și nu voi face doar o colecție de povești urâte despre școli. Argumentele împotriva școlarizării obligatorii merg mult mai adânc. Pe unele le-am exprimat într-o scrisoare adresată Uniunii Americane a Libertăților Civile:

Deși tribunalele nu sunt încă de acord, legile care fac obligatorie  frecventarea școlilor  mi se par a fi,  în sine și de la sine, o încălcare foarte serioasă a libertăților civile ale copiilor și ale părinților și ar rămâne așa indiferent cum ar fi școlile, cum ar fi organizate sau cum i-ar trata pe copii, cu alte cuvinte, chiar dacă ar fi mult mai umane și mai eficiente decât sunt de fapt. Citește în continuare

Cum învață copiii

de John Holt

Să rezum ce am încercat să spun despre stilul natural de învățare al copiilor mici. Copilul este curios. Vrea să înțeleagă lucrurile, să afle cum funcționează, să dobândească atât competență, cât și control asupra lui însuși și a mediului său, să facă ce îi vede pe alți oameni făcând.  El este deschis, receptiv și perceptiv. Nu se închide în sine în fața lumii ciudate, confuze și complicate din jurul lui. O observă de-aproape și cu atenție, încearcă să și-o apropie pe toată. Este un experimentator. Nu numai că observă lumea din jurul lui, ci o gustă, o atinge, o cântărește, o îndoaie, o rupe. Pentru a afla cum funcționează realitatea, el acționează asupra ei. Este curajos. Nu se teme să facă greșeli. Și e răbdător. Poate tolera o cantitate extraordinară de incertitudine, confuzie, ignoranță și suspans. Nu trebuie să găsească sens instant în orice situație nouă. Este dispus și priceput în a aștepta ca sensul să vină la el – chiar dacă vine foarte încet, ceea ce se întâmplă de obicei. Citește în continuare

Obiecții comune la sistemul homeschooling (II)

Copiii din școlile publice au ocazia să întâlnească și să ajungă să cunoască mulți copii foarte diferiți de ei înșiși. Dacă nu ar frecventa școlile publice, cum ar putea avea această oportunitate?

Prima parte a răspunsului la această întrebare este că, de fapt, asta se întâmplă foarte rar în școlile publice. Exceptând școlile foarte mici, care oricum sunt puține și care tind să fie școli cu o singură clasă, copiii din școlile publice, alții decât cei câțiva sportivi de performanță, au foarte puțin contact cu alții diferiți de ei. Și din ce în ce mai puțin pe măsura ce avansează în alte clase. În majoritatea școlilor mari, elevilor le sunt urmărite performanțele și sunt împărțiți/grupați pe “profile” conform lor, i.e.  pentru un anumit colegiu sau domeniu de afaceri, conform unei vocații etc. Profilele majore au sub-profile. Școlile mari au de multe ori mai mult de șase asemenea profile. Elevii de la un anumit profil studiază un anumit grup de materii, alții altele și tot asa. Foarte rar elevii de la profile diferite se întâlnesc studiind aceeași materie. Dar – asta este cel mai important – studiu după studiu a arătat că aceste profile se corelează perfect cu statutul social al familiei de proveniență și cu venitul ei: cei mai bogați și mai proeminenți social copii sunt în profilul de top, următorii în următorul și cei mai săraci în cel mai de jos. Citește în continuare

Obiecții comune la sistemul homeschooling (I)

articol de John Holt

Din moment ce țările noastre sunt atât de întinse și oamenii provin din cele mai diverse zone culturale (asta mă întreba de curând un canadian) nu avem nevoie de un soi de liant social care să ne facă să stăm împreună, care să ne dea un sentiment al unității în ciuda tuturor diferențelor dintre noi, și nu este sistemul public de școlarizare cel mai bun și mai ușor mod de a crea acest liant? Citește în continuare