Descentralizarea învățământului sau ”ce-am avut și ce-am pierdut”

Iată că se apropie sesiunea și, vreau nu vreau, scrâșnind din dinți, trebuie să fac tot felul de lucrări și de proiecte (irelevante în mare măsură pentru că se referă la învățământul tradițional). Din fericire, mai dau peste vreun subiect interesant, cum ar fi descentralizarea învățământului preuniversitar. Dacă nu știați (nu s-a prea discutat despre asta), există o astfel de strategie, menită să modernizeze învățământul și să-l compatibilizeze cu sistemele europene.

Spicuiesc câteva dintre schimbări, care mi s-au părut interesante:

– se va mări ponderea Curriculumului la Decizia Școlii, iar programele  pentru acesta vor fi elaborate în fiecare școală, în funcție de nevoile și interesele elevilor, de nevoile zonei, ale localității; părinții și/sau elevii vor alege din oferta școlii cursurile care li se par adecvate;

– școlile vor fi conduse de consilii de administrație alcătuite astfel: 50%   reprezentanți ai școlii și 50% reprezentanți ai comunității (părinți, agenți economici, reprezentanți ai consiliului local etc.);

– școlile vor putea să-și administreze patrimoniul (clădirea și terenurile) și bugetul, în funcție de nevoi și de planul de dezvoltare;

– directorul nu va mai fi membru al consiliului de administrație și președinte al acestuia, ci doar membru responsabil de implementarea hotărârilor;  nu va mai fi numit de minister sau de inspectorat, ci propus de consiliul de administrație și aprobat de consiliul local; nu va mai avea ore de predare, ci se va concentra asupra managementului școlii și va urma cursuri speciale;

– școala va decide în următoarele chestiuni: angajarea, concedierea, formarea profesională, normarea și salarizarea profesorilor;

– părinții vor putea propune și se vor putea implica în proiecte de dezvoltare a școlii și vor avea un cuvânt de spus în  evaluarea eficienței școlii; ei vor fi informați cu privire la toate activitățile școlii și la felul în care sunt administrate resursele; vor primi rapoarte scrise cu privire la activitatea copilului/copiilor;

– profesorii își vor continua formarea profesională în funcție de nevoile școlii; activitățile extracurriculare, proiectele, acțiunile diverse vor fi incluse în norma profesorilor și vor constitui criterii de avansare, salarizare, recomandare pentru alt post etc.;

– manualele nu vor mai fi evaluate în funcție de preț, ci de calitatea științifică și pedagogică și de adecvarea la programele în vigoare.

Acesta ar fi numai începutul a ceea ce ar trebui să fie descentralizarea, pentru că se presupune că strategia ar fi rafinată în continuu până când s-ar ajunge la un învățământ de calitate.

Totuși, observați că elevii nu apar în ecuație decât ca termen secundar. Statutul lor nu se schimbă, ei rămânând un produs al educației aflat în mâinile adulților. De fapt, avem nevoie de o schimbare de fond, nu de formă. Avem nevoie de o altă perspectivă asupra copilului, asupra educației și asupra nevoilor celor ce participă direct la ea.

P.S. –  Înainte să mă bucur de schimbarea asta, așa sfrijită cum e, apuc să prind câteva știri la TV. Aparent, ”criza” pune tot proiectul între paranteze, din moment ce măsurile propuse de magnificul guvern au scris pe ele centralizare cât casa. Termenul de implementare a proiectului la nivel național este anul 2010. La mulți ani! 🙂

5 răspunsuri

  1. ba ar fi un pas foarte rau, abvand in vedere coruptia de la toate nivelele. Concursul national de titularizare e o varianta mult mai sigura deocamdata, decat lasarea angajarilor la mana directorilor si a consiliilor de administratie. Prietenii stiu de ce :))

    • Păi dacă tot e corupţie la toate nivelele, ce mi-e că primeşte cârnaţii daco-romanul de la consiliul de administraţie al şcolii ‘au ăla de la minister? Tot corupţie se cheamă. (Prin descentralizare măcar s-ar ghiftui mai mulţi mioritici şi poate n-ar trebui cârnaţi atât de lungi.)

      Dar ian gândeşte-te: care sunt şansele să se nimerească un Cuza-Vodă în fruntea ministerului şi care să se nimerească în fruntea şcolii din Poplaca de Câmpie? Eu pentru minister acord şanse egale cu Z-E-R-O. Pentru o şcoală uitată de lume, cine ştie?, poate chiar se-ntâmplă o minune şi se nimereşte un om integru, inteligent şi pasionat de munca sa. Şi-atunci, dacă omul ăsta chiar ar avea putere de decizie (i.e. nu depinde de Vodă-mpărat de la minister), mai ştii?, poate chiar ar ieşi o treabă bună. Dar lucrul acesta nu e posibil decât dacă efectiv se mută puterea decizională de la minister în ograda fiecărei administraţii locale (primărie, şcoală).

      Oricum, toată discuţia asta pare mai degrabă un exerciţiu abstract, pentru că nu cred să se-ntâmple treaba cu descentralizarea în viitorul apropiat.

      • Sunt de acord și cred că șansele ca școlile să se schimbe în bine ar fi foarte mari, având în vedere că deciziile le-ar aparține celor direct afectați de învățământ. Mi-a plăcut mult documentarul Why Do These Kids Love School, pe care-l puteți vedea chiar aici și care arată nouă școli din SUA (private și de stat) care oferă alternative educaționale. Unul dintre motivele pentru care a fost posibilă o schimbare (destul de mare, chiar și pentru SUA) este tocmai descentralizarea. Se întâmplă ceva ciudat când ești responsabil pentru ceea ce faci și poți alege cum să o faci: începe să-ți placă și să te preocupe din ce în ce mai mult rezultatul :).
        Chiar nu știu ce să zic cu privire la șansele ca descentralizarea să apară prin România, mai ales dacă ne uităm la alte domenii (justiția de ex.) și la naturalețea cu care se dau azi și se încalcă mâine legile. Ce să mai zică o biată strategie care nu aduce niciun beneficiu de imagine sus-pușilor?

  2. Cred că, în general, problema în învățământ și în parenting este lipsa de încredere în copii. Exemplific doar câteva dintre lucrurile în care părinții/educatorii nu au încredere:
    1. Copiii vor să învețe în virtutea unui interes și a unei curiozități înnăscute față de lumea înconjurătoare și datorită interesului lor (la fel de înnăscut) pentru propria dezvoltare.
    2. Copiii știu cum să învețe fără să aibă nevoie să le fie organizată și planificată învățarea de către adulți.
    3. Copiii învață să facă alegeri și să ia decizii bune, făcând alegeri și luând decizii ei înșiși (nu acceptând în mod pasiv deciziile și alegerile făcute în numele lor).
    4. Învățarea este un proces complex și fragil, care depinde covârșitor de starea emoțională a copilului (nu poți învăța când ți-e frică, când te doare ceva, când ești plicitisit sau trist etc.).
    5. Copiii resimt nevoia de reguli (care să ordoneze lumea, stabilind niște limite), însă vor și pot să participe considerabil atât la formularea lor, cât și la găsirea modalităților de a le respecta.
    6. Copiii știu cel mai bine ce vor și au nevoie să învețe.

    Acestea sunt doar câteva dintre principiile/ideile în care eu cred cu pasiune și pentru care încă sunt judecată și blamată de către mulți adulți (acuzațiile cuprind: inconștiență, dezinteres față de binele copiilor, culmea!, ignoranță, naivitate etc.). Mă întristează gândul că majoritatea adulților nu vor să înțeleagă toate acestea și mai ales faptul că, deși sunt în grija lor, copiii sunt ființe întregi și independente care au nevoie de autonomie, de libertate, de autenticitate și de respect.
    Încă un lucru, ca să-mi întregesc imaginea de nebună care vede cai verzi pe pereți :):
    Învățarea le aparține copiilor, adulții trebuie doar să le ofere un mediu securizant și divers în care ei să-și organizeze singuri dezvoltarea.

  3. Copiii (care uneori se-ntâmplă să fie şi elevi) nu apar în ecuaţie pentru că adulţii nu au încredere-n ei. Prin urmare, adulţii îşi asumă rolul de reprezentanţi ai copiilor şi-i dau înainte cu negociatul şi jocul de-a puterea.

    Descentralizarea e, până la urmă, un transfer de responsabilitate: de la centru (minister, inspectorate) înspre periferie (şcoli, părinţi). Dacă chiar o să se-ntâmple, atunci ar fi un bun pas înainte.

    Ar fi însă doar un pas. Ca lucrurile să fie bine aşezate cred c-ar mai fi necesar încă unul: transferul de încredere de la părinţi înspre copii. (Iar chestia asta e ceva ce ţine de dinamica fiecărei familii, nu poate fi reglementată prin lege.)

    Dacă părinţii ar ajunge să aibă putere de decizie în şcoli (în virtutea descentralizării) şi dacă aceeaşi părinţi ar avea încredere în deciziile propriilor copii, atunci numiţii părinţi s-ar putea scuza de la masa tratativelor şi lăsa locul progeniturilor. În care caz s-ar afla faţă-n faţă cei care „consumă” educaţia (copiii) cu unii din cei care-o „produc” (profesori, diverşi administratori, etc.) – cel mai scurt circuit posibil. N-ar fi, oare, şi cel mai eficient?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s