Școala e ÎNCHISOARE!

De la forumurile pentru profesori până la talkshow-uri, peste tot se discută despre violența din școlile românești. Și se discută și se discută… culmea, de cele mai multe ori, tocmai într-un mod violent: ”să pedepsim mai mult, mai sever, mai ”corect”, să eliminăm elevii-problemă din colectivele ”normale”, să introducem regulamente ”mai” stricte, să punem camere de supraveghere peste tot…”  Oare chiar nu sunt vizibile intoleranța și violența din spatele acestor strategii?

Paradoxal, acum când am scăpat de numărul matricol cusut pe mânecă și de  întregul sistem denaturat de manipulare a ”tineretului patriei”, devine din ce în ce mai adevărat reproșul copiilor: ”Școala e pușcărie!”. În loc să ne îndreptăm înspre democratizarea și descentralizarea școlilor (e drept, ultima se face, dar numai pe hârtie!), ne apropiem din ce în ce mai mult de un sistem concentraționar.

Așa că: da, școala e închisoare! Școala e doar o ÎNCHISOARE mai frumoasă! Școala e ÎNCHISOARE!

Și nu sunt eu primul adult care îndrăznește să o spună. Peter Gray o și demonstrează în articolul acesta: la fel ca deținuții, elevii sunt obligați să-și petreacă o parte din zi într-un anumit loc, făcând anumite lucruri, sub continua amenințare a unei pedepse pentru nerespectarea Regulamentului. Singura diferență pe care autorul o găsește între școală și pușcărie stă în faptul că, spre deosebire de deținuți, copiii nu au comis nicio faptă reprobabilă.

Unii vor spune cu vocea maturului care ”știe ce este viața” că școala este făcută pentru binele copiilor, care au nevoie să învețe și să fie disciplinați. Normal că e greu să admiți că ne trimitem copiii la închisoare în fiecare zi, cu zâmbetul pe buze, crezând că o facem pentru binele lor.

Consider și eu, la fel ca Peter Gray, că aceasta este problema de fond a învățământului de stat,  pe care toată lumea o ignoră în mod deliberat. Și pe bună dreptate! Ce ar mai rămâne dintr-un sistem atât de întins și de consolidat dacă am recunoaște că înseși premisele sale sunt greșite? Așa că vopsim închisoarea în roz, punem floricele la ferestre și pregătim cărticele și activități atractive, totul pentru a le distrage copiilor atenția de la adevărata față a sistemului. Și așa ne-am redus la tăcere conștiința. Oare?

Revenind la violență, ne mai putem indigna de răspândirea ei printre copii și tineri? Mai putem da vina liniștiți pe mass media și pe ” mediul familial/social” din care provin copiii sau pe ”natura lor violentă”? Bineînțeles că intervin mai mulți factori, însă școala este, de departe, cel mai puternic. De ce spun asta?

Pentru că tinerii sunt introduși de la o vârstă foarte fragedă în sistem (din prima zi de grădiniță), iar școala devine preocuparea lor principală și, concomitent, mediul social în care își petrec cel mai mult timp. În școală ei ”învață” algebră, chimie organică și geografie, dar nu să comunice și să relaționeze. Sunt îndemnați să fie competitivi (a se citi violenți) și autosuficienți, dar nu le sunt cultivate valorile autentice: empatia, toleranța, grija pentru semeni, sinceritatea, cooperarea, politețea și altele, pe care le valorizăm în societatea noastră. Le este răpit timpul pe care l-ar putea petrece în familie primind iubirea și înțelegerea de care au nevoie, din moment ce și acasă ne preocupă tot notele, temele, examenele de tot felul, culegerile etc.

Dacă privim sincer lucrurile, vedem că toate ”regulile” impuse în școală sunt menite să înăbușe orice urmă de independență, unicitate și creativitate, deci de personalitate. Violența devine astfel o strategie la îndemână și eficientă de a te opune tuturor constrângerilor care amenință să te anihileze ca ființă umană. Cum să nu te revolți când cine ești tu este în mod constant refuzat, blamat, desconsiderat, ironizat, reprimat?

Un profesor m-a întrebat pe un forum la ce mă refer când pun această întrebare. Nu e evident?! La faptul că nu văd niciun aspect al școlarizării în care să fie respectată sau măcar recunoscută individualitatea copilului! Sau exagerez eu crezând că e greșit să vrei  să faci din copii un șir de figuri cu aceleași haine, cunoștințe, deprinderi, cuvinte, preocupări?

Din punctul meu de vedere, violența din școli este doar o modalitate distructivă de a cere ajutor și se poate traduce prin: ”Iată-mă, sunt aici! Deși sunt mic, sunt o persoană întreagă ca și tine. Am nevoie de recunoaștere, de autonomie și de respect!”. Dacă le-am putea împlini nevoile, copiii nu ar mai apela la violență.

16 răspunsuri

  1. Andreea, mersi mult pentru sprijin. Ma intriga ce se intampla si ca avem atat de putina deschidere din partea celor care tin in mana dithamai programe europene ,spun ei cu tema ” violentei scolare”. Ii adevarat ca se ridica multi oameni minunati care misca cat de cat lucrurile, dar nu-i de ajuns si ei sunt blamati la randul lor pt ca indraznesc sa lucreze altfel deca toti ceilalti si de multe ori sunt sabotati. Poate ca unii isi vor zice” du-te dom’le ca nu-i asa…”, dar ii cat se poate de asa ba chiar mai rau… poate ca am vb cam la general pana acum, de aceea vreau sa-ti dau un exemplu personal. Nepotul meu este in clasa a 8-a acum dar in clasa a 5-a, un an de zile a luat bataie de la un fost coleg, care era fiul directoarei, motivul fiind invidia. Zeci de reclamatii nu au ajutat la nimic, singura rezolvare a fost transferul si nu al protejatului micut al directiunii, ci al nepotului meu. incidentele astea marunte l-au determinat pe fiul surorii mele sa urasca sa fie „cel mai bun la invatatura”… asta cu atat mai mult cu cat unii profesori il laudau in particular tocmai ca sa evite alte altercatii. Acum inchipuie-ti ca la scoala cu pricina se demareaza un proiect anti-violenta, ma bucura asta dar… nu stiu de ce… nu trag mari sperante de schimbare… poate pt ca este coordonat de catre cei care continua sa faca abuz de functia pe care o au??

    • Ce i s-a întâmplat nepoțelului tău este reprezentativ pentru modul în care sunt abordate conflictele în școala românească: cineva e transferat, pedepsit sau mustrat. Și nu se rezolvă nimic, de fapt.
      E foarte trist că violența este înțeleasă și abordată într-un mod atât de superficial (cum spuneai: programe europene, activități, prelegeri, panouri anti-violență care sunt ele însele violente).
      Pe de altă parte, cum ar putea profesorii rezolva constructiv conflictele dintre elevi, când nu au metode eficiente? Câți dintre noi, adulții, știm cu adevărat să ne exprimăm sentimentele și nevoile într-un mod nonviolent și să ajungem astfel la rădăcina problemei?
      Nu văd cum am putea să-i învățăm pe copii să-și rezolve disputele, dacă noi înșine nu știm cum am putea face asta?
      Din fericire, există diverse căi de rezolvare pașnică a conflictelor, iar cea care mi-e cel mai dragă este Comunicarea Nonviolentă.

  2. hmmm…nu s-a mai comentat de mult, oare s-au revolvat problemele?… incerc sa-mi fac lucrarea de licenta pe tema” violenta scolara”..marturisesc ca citindu-va cometariile m-ati facut sa imi dau seama inca o data ca bat campii incercand sa vin cu solutii in cea ce vreau sa fac … cu o floare nu se face primavara… tot sistemul e putred..da na…nu-i mare lucru sa dai vina pe sistem …

    • Bine ai venit!
      Cred că parte din motivul pentru care nu se comentează este tocmai gravitatea problemelor din educație. În ce privește tema de licență, îți pot oferi niște studii despre violența în școală (făcute de UNICEF). În privința soluțiilor, a ”bate câmpii” în căutarea lor mi se pare util măcar prin faptul că e o încercare. În legătură cu asta, îți recomand cartea asta, ca să vezi cum au rezolvat alții problema, folosind o metodă care mi-e foarte dragă (Comunicarea Nonviolentă).
      Nu știu dacă te-ai gândit să abordezi toate apectele și formele violenței, însă mi se pare că cele mai nocive sunt violența verbală (amenințările, reproșurile, insultele, ironia etc.) și cea ”emoțională” (condescendența, ignorarea, înjosirea etc.). Îți stau la dispoziție dacă ai eventuale întrebări.
      Cât despre învinovățirea sistemului, ai dreptate, nu-i mare lucru. Numai că din poziția actuală a profesorilor, a elevilor și a părinților nu se poate face mare lucru. Din câte văd, strategia de descentralizare a învățământului preuniversitar s-a pierdut pe undeva pe drum, deși 2010 era termenul de implementare la nivel național. Dacă ar fi fost cazul, acum s-ar fi putut decide cele mai multe aspecte legate de educație la nivelul școlii, de către cei implicați direct. Dar, nah!, dacă tot cei de sus trebuie să ne acorde drepturile și libertățile, suntem la cheremul lor.
      Spor la licență!

  3. da, iti inteleg temereile, le am si eu legate vizavi de copiii mei. Cea mare mai are doi ani pana la scoala. La gradinita am dat-o anul acesta (are 5 ani jumate), dar nu la una de stat, ci la una particulara, unde principiile educative corespund cu viziunea noastra asupra vietii. Dar asta ne costa destul de mult, nu multi parinti isi permit acest lux, din pacate. Intrebarea e ce vom face la scoala. Plecarea din Ro iese din discutie. HS-ul la fel, fiindca, desi exista niste „portite” legale, si eu si copiii ar trebui sa stim foarte bine engleza, astfel incat sa le predau si ei sa invete in aceasta limba. Plus ca financiar ar fi destul de costisitor, nu ne-am permite. Apoi copiilor le lipseste un element important- grupul de homeschooleri, care sa asigure suportul. Eh, ar fi multe de zis, crede-ma ca am sucit subiectul pe toate partile. In orice caz, nu e nici o problema daca faci hs si nu dai copilul „la stat”, in lume sunt milioane de familii care au facut si fac chestia asta, si sunt bine mersi.

    Referitor la vaccinuri- nu sunt obligatorii, pot fi refuzate de parinte sub semnatura.

    • Referitor la „datul copilului la Stat” – problema e că Statul îl vrea și nu-ți cere părerea în ceea ce privește preferințele tale. Există o lege (a Învățământului, ce tocmai e defilată prin mass-media ca fiind neconstituțională, dar nu e așa pentru că ar încălca drepturile copiilor sau părinților –nuuuu, nici poveste, ce fras să aibă a face învățământul cu copiii sau părinții?–, ci pentru că –ai ghicit?– încalcă drepturile constituționale ale neajutoraților profesori), și această lege poate fi oricând invocată de „oameni de bine” supărați pe cei care-și permit să iasă din formație.

      Eu unul nu sunt convins că, în România, chiar există portițe legale de eschivare de la tăvălugul școlii publice. Impresia mea este mai degrabă aceea că cei care apelează la „portița” cu înscrierea la nu-știu-ce școală prin corespondență de peste mări și țări doar se-ntâmplă să aibă norocul ca nimănui să nu le pese de ei (i.e. să nu se fi găsit încă nici un „om de bine” precum cei menționați în paragraful precedent). Dar dacă școlitul acasă va să înceapă să chiar aibă succes atunci sunt aproape sigur că o să se găsescă și astfel de oameni.

      Faptul că școlitul acasă e o raritate în România e în același timp binecuvântare și blestem. E de bine, pentru că fiind atât de rar întâlnit nu intră pe radarul lui alde Garcea sau alți deținători de autoritate publică, așa că se aplică sfânta ignorare și lumea e lăsată-n pace. E de rău, pentru că nu se crează acele grupuri care ar putea să-și susțină și încurajeze membrii, să aducă diversitate și efervescență printre aceștia.

  4. Foarte bun articol.
    Si totusi care ar fi solutia? In afara de atmosfera severa din scoli, care desigur face pe copii sa urasca aceasta institutie, as adauga programa defectuoasa. Este practic zero in sensul formarii caracterelor. Iar ateismul voalat nu poate decat sa dezvolte rautate in copilul fragil. Intr-o lume fara Dumnezeu si un copil poate intelege ca este permis orice, trebuie sa fii doar smecher.

    Intr-o zi, mergand cu masina printr-o zona a tarii, m-am oprit intr-un sat oarecare, la biserica, sa aprind o luminare. Nu era duminica, dar era o zi de sarbatoare importanta. Spre surprinderea mea, biserica era plina cu copiii de la scoala din sat.
    La sfarsitul slujbei, s-a organizat o festivitate in curtea bisericii, fiind si Ziua Eroilor. Copiii au cantat si au spus poezii de nuanta nationalista. Cantecele erau vechi, ale ostasilor romani din timpul razboiului. Era o atmosfera frumoasa, nicaieri nu am mai vazut copii asa senini, cu priviri curate si incantati de eveniment. Mai mult, manifestau fata de invatatoarea lor respect si afectiune.
    Iata deci un alt fel de scoala, unde copiii nu se simteau rau si nu erau rai.
    Invatatoarea ocolea programa, punand accent pe formarea caracterelor, invatandu-i pe copii despre eroii, martirii si sfintii neamului. Rezultatul era foarte vizibil pozitiv.

    • Din păcate, întreaga filozofie educațională este defectuoasă: să crezi că ai un material brut (copiii) pe care să aplici niște procedee (predarea) ca să scoți niște produse finite (absolvenții) este o abordare nefirească a procesului NATURAL care este dezvoltarea copiilor. Copiii nu au nevoie de un cadru instituționalizat, de o programă (oricât de bună) sau de un sistem de evaluare pentru a învăța, ci au nevoie de LIBERTATE. Tot ceea ce pretindem a cultiva prin școală este deja în copii: dorința de a învăța, de a comunica eficient și empatic, de a relaționa, de a colabora pentru un scop comun. Toate sunt deja în ei și trebuie lăsate să se dezvolte. Vor găsi singuri materialele, informația, cadrul de care au nevoie pentru a crește. Nu e nevoie să anticipăm, să programăm și să evaluăm noi, adulții, totul. Acestea vin din propria nesiguranță și din grija pentru binele copiilor, dar este timpul să înțelegem că nu aceasta este calea.
      Înțeleg că a fost minunat să fii martor la o asemenea întâmplare și probabil că acei copii au o relație mai strânsă cu învățătoarea lor. Însă întrebarea mea este dacă ei au dorit să învețe acele cântece sau au fost ”convinși”. Pericolul de a manipula este fooooarte mare și cred că ar trebui să le acordăm libertatea să creadă în ce vor ei și nu în ce le impunem noi.
      Atingem fără să vrem subiectul religiei, unul deosebit de sensibil. Părerea mea este că educația religioasă nu are ce căuta în școală. Nu ai cum să educi sentimentul religios. Aș spune că el se moștenește și se cultivă în familie. A-l integra într-o programă este deosebit de riscant și efectele se văd deja. Nu e normal să fii obligat să înveți despre Dumnezeu și despre religie. Legătura cu Dumnezeu este pur sufletească și ține de ființa intimă a fiecăruia.
      N-am fost de față și probabil că nu pot ști dacă rezultatele erau foarte vizibil pozitive. Însă pot să spun ce nu mi-aș dori pentru copilul meu și anume: să fie ”convins/influențat” să admire niște figuri istorice sau religioase fără să le înțeleagă prea bine și fără să poată gândi pentru sine.
      Înțeleg nevoia de a le da niște repere morale și niște modele pozitive, dar nu trebuie să le forțăm de timpuriu pe gâtul copiilor. Valorile care stau în spatele acestor figuri sunt importante și ele pot fi cultivate fără a leza nevoia copilului de autonomie. Precum am mai scris, ele oricum sunt deja în copiii noștri.

      • Copiii din acel sat de mitocani si manelisti simteau instinctiv ca ce cantau ei provenea dintr-o zona de inspiratie curata. Dar singuri nu vad cum
        ar fi putut gasi acel repertoriu. Intr-un trib de canibali, copiii alora nu vor afla niciodata ca se poate si altfel. Trebuie o actiune misionara.

        Degradarea societatii romanesti in ultimii zeci de ani e un fapt real, observabil de oricine. Scoala e singura resposabila de acest dezastru.
        Se insista pe acumulare de cunostinte si dezvoltarea istetimii. Dar in situatia actuala copiii ar trebui mai degraba sa fie invatati sa nu fure, sa nu minta, sa nu injure, sa fie corecti, drepti, cu simtul onoarei, sa aiba demnitate si sa nu accepte tirania si nedreptatea.
        Grija unui parinte responsabil trebuie sa fie mai putin cat sa stie copilul sau cat sa fie de istet, ci sa nu ajunga un criminal, hot, sinucigas, betiv, drogat, mincinos, libidinos, pervers, desfranat, sadic, masochist, badaran, mitocan, vulgar, nerusinat, nesimtit, ticalos, etc, etc, etc.
        Si asta nu se poate fara respectarea poruncilor lui Dumnezeu. Nu se poate cu o programa imbibata de ateism mascat.
        Sa se schimbe caracterul celor tineri si poate abia atunci se va rusina majoritatea romaneasca adulta, vulgara si necinstita.

        Inteleg ideea libertatii copiilor si sunt in principiu de acord cu ideea de unschooling.
        Am doi copii cu care sotia face home-schooling de tip relaxat. Pentru aceasta locuim in afara tarii si traim modest dintr-un singur salariu.
        Facem sacrificii pentru ca ne iubim copiii si ne preocupa cu adevarat formarea lor.
        Dar problema cu care ne confruntam este nu atat acumularea de cunostinte cat formarea caracterului. Aceasta e o alta poveste si de fapt aici incepe taina educatiei.
        A informa copilul despre doua mii de ani de civilizatie crestina este datoria oricarui parinte. Scoala nu o face decat insuficient si schimonosit.
        Mass-media la fel. Copilul nu va afla nimic singur caci izvoarele de informare dispar sau sunt otravite.

        Educatia religioasa e necesara. Nu impusa, ci cu rol informativ. Ca o simpla poveste care e foarte probabil sa fie adevarata.
        Ii informez pe copiii mei ca e posibil ca toata povestea despre Iisus sa fie adevarata intocmai. Nu ii fortez sa invete. Ei sunt curiosi si vor sa afle: ce s-a intamplat cu prietenul meu care a murit de curand? Eu le spun ca sper sa fie intr-o lume mai buna. Copiii ma intreaba: exista raiul? unde? cum e acolo? Nu ii mint, le spun sincer – nu stiu – dar cred si sper sa fie asa cum afirma invatatatura Bisericii despre invierea lui Iisus.
        Nimeni nu poate afirma ca stie ca nu e asa. Nimeni nu poate sti. Dar e desigur logic, asa cum a demonstrat Pascal, sa investim oleaca in aceasta invatatura.
        E singura baza pentru dezvoltarea caracterului. Si nu este manipulare, ci mai degraba ii inarmez sufleteste pentru un viitor neguros.

        Initiativa acestui site e minunata, dar ar fi pacat sa se opreasca doar la chestiunea constrangerii si ineficientei. Situatia e mult mai grava.

        • Sper din tot sufletul ca replica mea și cea a domnului Augustin să nu vă fi creat sentimente de tristețe sau de dezamăgire. Cred că este important să înțelegem și să acceptăm părerile diferite și mi-aș dori ca toți cititori blogului să se simtă în siguranță când își exprimă opiniile.
          În primul rând, aș vrea să vă spun că vă admir pentru alegerea pe care ați făcut-o în privința educației copiilor dumneavoastră și mărturisesc că aș face la fel dacă nu aș găsi o școală democratică pentru ei.
          În al doilea rând, mă bucur că reușiți să le insuflați copiilor valorile creștine la care țineți și că reușiți să faceți acest lucru într-un mod firesc, ca parte din relația cu ei.
          Citind replicile dumneavoastră am ghicit sentimente intense de dezamăgire și indignare față de unele acțiuni ale unor semeni (acei ”mitocani și maneliști” de care vorbeați și care, după părerea mea, nu ar trebui confundați cu comportamentul lor). Înțeleg că teama cu privire la viitorul copiilor este, probabil, foarte intensă. Și nu pot decât să vă admir pentru educația pe care vă străduiți să le-o dați.
          Însă, chiar dacă partea spirituală a vieții este cea mai importantă, cred că introducerea religiei în școală ca ”materie” sau ca filosofie educațională nu respectă libertatea de care tot discutăm. Așa cum scriam, cred că sentimentul religios se cultivă în familie, nu la școală. Totuși, valorile care stau la baza creștinismului sunt importante și pot fi cultivate fără a fi nevoie de o abordare dogmatică.

          • Andreea, comentez foarte rar pe forumuri fiindca nu am timp, dar am fost interesat in mod special de acest subiect. Felicitari pentru aceasta initiativa si succes! Sper sa reusiti o schimbare de opinie in mentalitatea romaneasca fata de scoala si educatie. Din cand in cand poate a sa mai adaug si eu cate o parere.

      • cronicar, mie-mi pare că ai o abordare prea dogmatică în ceea ce privește religia.

        Greșești când susții că învățăturile biblice sunt singurul mod de construire a unui caracter de invidiat. E doar unul din moduri, și încă unul supus greșelii ca oricare altul. (Bunăoară, presupun că o să ai probleme majore de explicare a Inchiziției sau –de dată mai recentă– a abuzurilor sexuale pe care diverși preoți le-au săvârșit. Or’, atât membrii Inchiziției cât și pomeniții preoți și-au clădit caracterul pornind de la Biblie, nu?)

        Principala problemă cu educația instituționalizată e deposedarea copiilor (și a părinților, deci a familiei în general) de drepturi elementare, cum sunt cele de liberă alegere, mișcare, asociere sau conștiință. Dacă astea sunt rezolvate, religia devine automat o problemă personală (alegi sau nu să o studiezi, alegi sau nu să crezi, etc.) așa cum ar trebui de fapt să fie.

  5. Sunt perfect de acord cu ce ai scris. Copilul meu e in clasa treia si mereu se plange de un coleg care-i bate. Mereu in sedinte au fost parinti care au ridicat aceasta problema si d-na a spus ca vor creste, se vor cunoaste mai bine si implicit se vor imprieteni. sincer, mi se par din ce in ce mai violenti si d-na nu ia nici o masura. Sa fie oare datorita faptului ca batausul e fiu de politist ?!

    Cat despre programa scolara….e jalnic.
    Pregatirea de baza e pt profesor de chimie , dar in vara voi avea 10 ani de la absolvirea facultatii si nu am predat nici o ora. In facultate, visam sa am niste ore total opuse la cele ce la facusem noi. Visam sa fac experimente impreuna cu copii, din care sa inteleaga practic ce si cum; sa stie cand vor termina ora ca fenomenele si reactiile sunt palbabile, nu ceva scris pe tabala si invatat pe de rost pt. ca asa e.. Acum cand copilul meu e scolar imi dau seama ca sistemul e si mai urat ca cel din vremea noastra, au niste manuale urate, nu se explica , ii pune sa invete si atat.
    Nu au facut caligrafie deloc si d-na se plange ca scriu urat. Acasa au teme kilometrice si atunci, cum sa scrie copilul incet si frumos?

    Dar daca in minister sunt oameni care n-au habar de ce-i in mintea si sufletul unui copil, care mult mai mult ar invata lucrurile noi daca ar fi expuse sub forma unui joc educativ.
    Inca mai sper sa intru in invatamant si sa fiu :’profa de chimie aia cu borcane colorate si multe experimente,”si nu „profa care mi-a pus 2 ca n-am stiut formula, etc”

    Salutari.

    • Cred că ești profesoara de chimie de care aș fi avut nevoie! Aventura mea cu chimia s-a încheiat brusc atunci când am fost pusă să învăț pe de rost tabelul lui Mendeleev.
      Cât despre acel ”bătăuș”, probabil că a învățat de la adulții importanți din viața lui că soluția unei probleme este violența asupra celui mai slab. Dacă e să ne gândim bine, cam asta învață și la școală: să tacă și să se supună pentru că sunt mai mici.
      De teme ce să mai spun? Efectele negative sunt bine cunoscute și au fost studiate, iar cele pozitive țin deja de mit. Dar asta nu-i împiedică pe profesori și învățători să le transforme într-o povară cotidiană.
      Sunt de acord, în pozițiile de conducere sunt numai oameni care nu au habar de nevoile reale ale copiilor. Un exemplu relevant de inerție și anacronism este faptul că, deși sunt propuneri din partea Consiuliului Național pentru Curriculum (am surse sigure) de fiecare dată când se schimbă programa, nu vor să aprobe scoaterea gramaticii, pentru că este ”tradiție”. Da, este tradiție, ”mulțumită” comuniștilor, dar credeam că am scăpat de boala asta. Evident, nu!
      Dacă nu se poate de sus poate e timpul să vină schimbarea de jos! Până la urmă, sistemul de învățământ este făcut pentru a împlini nevoile elevilor și ale părinților (în teorie). Dacă ei nu sunt, în mod evident, mulțumiți, sistemul este cel care trebuie să se schimbe, nu? Și mai cred că, pentru a obține asta, trebuie mai întâi să ne facem auziți. Așa că haideți să strigăm până le vor țiui urechile !:)

  6. totaaal de acord. Problema e ca in RO hs-ul nu e optiune, din pacate.

    • Nu știu care vor fi fiind legile care ne împiedică, dar dacă aș avea acum un copil aș face orice să nu-l dau la o școală de stat. De la a mă muta până la a încălca legile astea stupide, într-atât sunt de revoltată de ce se întâmplă cu educația copiilor.
      Ca să dau un exemplu de astfel de inițiativă: cunosc o mămică personal (sunt sigură că sunt mult mai multe) care nu și-a vaccinat fetița, în ciuda obligativității vaccinurilor. Fetița este bine, sănătoasă și mama liniștită că nu i-a distrus sistemul imunitar de la o vârstă atât de fragedă, degeaba.
      E drept, nu sunt mămică acum și nu știu prea bine care sunt consecințele neșcolarizării, dar știu că ar merita orice sacrificiu.

Lasă un răspuns la Irina Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s